În timp ce România premiază „invențiile” de la Geneva, cercetătorului român din diaspora îi arde de Nobeluri – interviu cu Mircea Ivan

Doi Mici și un Anc (MMA) au stat la povești cu Mircea Ivan, (tenured associate) profesor la Indiana University School of Medicine, SUA și prim-autor al articolului din Science care a stat la baza acordării Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2019. Mircea este românul care s-a apropiat cel mai mult de Nobel, după George E. Palade, laureat în 1974, ambii lucrând însă în laboratoare din SUA. 

Am discutat despre:

  • „Furtuna perfectă”, aducătoare de premiu Nobel.
  • Cum ar putea România să atragă înapoi oameni ca el, adică resursă umană înalt calificată.
  • Bugetul cercetării, care ar trebui administrat independent de factorul politic, de Academia Româna, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCDuri etc.
  • Condiția de a fi petrecut minim un an în sistemele vestice de cercetare înainte de a obține un post pe perioadă nedeterminată în România. 
  • Ce face un aproape „Nobelist” în timpul liber.

Interviul integral este mai jos:


MMA: Salut. În primul rând, te rugăm să ne faci o scurtă auto-biografie.

MI: Sunt născut în Bașov, am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București în 1993, urmată de PhD pe oncologie moleculară în Marea Britanie la University of Wales College of Medicine (actualmente parte din Cardiff University). În 1998 am început să lucrez ca postdoctoral fellow la Dana – Farber Cancer Institute (institutul de cancer al Harvard Medical School, Boston) în grupul lui Bill Kaelin încercând să descifrez mecanismele moleculare ale cancerului renal. Proiectul meu a avansat într-o direcție neașteptată, ducând la descoperirea senzorilor celulari de oxigen. Articolul publicat în revista Science în 2001, al cărui prim autor am fost, a fost recunoscut de comitetul Nobel ca esențial pentru premiile din 2019. La sfârșitul anului 2003 am devenit la rândul meu investigator principal la Tufts University School of Medicine tot în Boston, studiind noi mecanisme de adaptare celulară la variațiile concentrației de oxigen. În 2008 m-am mutat la Indiana University School of Medicine, inițial ca tenure-track assistant professor, iar din 2015 ocup poziția de tenured associate professor.

MMA: Referitor la articolul din Science, explică-ne, te rugăm, despre ce este vorba.  

MI: Pe scurt, cercetările mele în laboratorul lui Bill Kaelin au dus la identificarea unor enzime din familia prolil hidroxilazelor care funcționează în toate celulele metazoare, și sunt esențiale pentru adaptarea acestora la variațiile concentrației de oxigen din mediul ambiant. 

MMA: Care e diferența dintre cercetare de Nobel și cercetare în general? Poate cineva identifica și investi în cercetare de “Nobel”?

MI: Să faci cercetare de Nobel nu poate să fie un scop în sine. Pe de altă parte este esențial după părerea mea să faci cercetare care să îndeplinească următoarele condiții: 1) să încerce să răspundă la întrebări importante, 2) să fie reproductibilă, 3) să abordezi problema din cât mai multe unghiuri. Natura are toate răspunsurile dacă știi cum să întrebi și să ii asculți răspunsurile.  În circumstanțe rarisime se poate întâmpla să fii prins în acel “perfect storm” din care iese o descoperire care peste decenii conduce la premiul Nobel, dar pentru asta trebuie să fii în locul potrivit și la momentul potrivit. Pentru a realiza cât de rar se pot întruni astfel de condiții, uitați-vă la cate Nobeluri a recoltat acest colos academic numit Harvard în ultimele decenii. Veți fi surprinși…

MMA: Ce măsuri ar trebui luate ca Mircea Ivan să se mute în România?

MI: Din păcate o mutare permanentă în cazul meu nu ar fi posibilă din considerente ușor de înțeles. După 25 de ani, am prins rădăcini prea adânci aici. Pe de altă parte, nu trebuie să fiu fizic în România 100%. În zilele noastre colaboratorii pot fi în contact în timp real din orice colț al lumii. Ceea ce aș dori să vad sunt masuri prin ca să fie stimulate aceste colaborări fără frontiere geografice. Desigur, o atmosfera propice ar facilita și reîntoarceri de succes din rândul celor mai tineri. Deci revenim până la urmă la întrebarea precedentă.

MMA: Cum vezi implementate aceste colaborări fără frontiere geografice? Crezi că sistemul tenure-track american ar fi implementabil în România pentru atragerea de resursă umană înalt calificată? Vezi propunerile Ad Astra pentru Tenure-Track Romania de aici.

MI: Da, cred că în România ar trebui să se introducă tenure-track, dar va trebui arbitrat cât mai imparțial. Aici este sistemul „arm-length” când e vorba de scrisorile de recomandare. Dacă x-ulescu aplică pt poziție tenure-track va trebui să obțină scrisori de recomandare de la indivizi cu care nu a colaborat. De exemplu, eu nu am putut să folosesc vreo recomandare de la Kaelin. Dar orice sistem poate fi pervertit, din păcate – scrisori de recomandare de la cumetri și amici, ne facem noi reviste ISI dacă nu putem ajunge la ele etc. În cele din urmă tot ajungem la cine-l controlează pe controlor. Dacă se face un sistem de tenure-track la discreția completă a senatului unei universități e inutil. 

MMA: Bugetul alocat cercetării este la minim istoric. Cine este de vina? Doar politicienii? Sau și comunitatea științifică din țară?

MI: Legat de buget (si aici nu e numai o problemă a României) în anii care urmează mi-e teama că acesta va fi sub presiune tot mai mare să susțină pensiile. Fără îndoială că trebuie cerută o creștere semnificativă, dar nu cred că este realist să sperăm la ceva spectaculos. Problema cea mai mare la momentul actual este diluarea fondurilor de cercetare, așa puține cum sunt ele. Sunt mult prea multe institute și grupuri care nu produc mai nimic, dar absorb fonduri și compromit șansele de dezvoltare ale minorității cu potențial real. 

MMA: Cat de mult ar trebui să îi fie factorului politic să interfereze cu modul în care sunt gestionați banii alocați cercetării? Crezi că o structura de tip NSF cu al său National Science Board din SUA (detalii aici) s-ar preta în locul puzderiei de consilii consultative din subordinea MEC?

MI: Trebuie constituit un organism independent de evaluare, așa cum sugerați și voi, un fel de NSF romanesc (RSF?). Când zic independent, mă refer la independent de partidele politice, de Academia Romana, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCDuri etc. Desigur, membri individuali pot fi afiliați politic, sau membri ai Academiei, dar organizația per se să fie independentă prin statut. Trebuie să rămână proaspătă, membrii să nu fie pe viață, ci cu mandat limitat de 4-5 ani. Ideal ar fi să includă și membri ai diasporei (1/3) și cercetători din Romania (2/3), aleși pe bază de merit științific, experiență ca evaluatori etc. Pe de altă parte,  dacă evaluările acestui „NSF” rămân doar pe hârtie și nu sunt urmate de restructurarea corespunzătoare, nu am făcut nimic. 

MMA: Ar fi benefic pentru sistemul național românesc de cercetare ca la angajarea pe perioadă nedeterminată să existe cerința pentru candidați de a fi efectuat minim un an de stagiu de cercetare (master, doctorat sau postdoctorat) în instituții din țări membre OECD? 

MI: Absolut. Ca o sugestie, nu aș limita stagiul la un an, pentru că un an pare mult, dar de fapt trece foarte rapid și este probabil insuficient pentru un rezultat real. Cel puțin în cercetarea biomedicală ar trebui judecat de la caz la caz, desigur, dar a lucra în țări membre OECD o perioadă de timp mi se pare esențial pentru a candida la un astfel de post. 

MMA: Cum ti se pare că multe din CV-urile cercetătorilor din Romania arată că au studiat și activat la maxim 1-2 instituții, de obicei din același oraș. De multe ori pornind de la a fi student și ajungând profesori, trecând prin toate treptele și gradele în cadrul aceleiași facultăți?

MI: Imobilitate geografică și științifică în cel mai rău mod cu putința.

MMA: Ce face un aproape “Nobelist” în timpul liber ? 

MI: Încerc să citesc cât mai mult și divers, istorie, istoria științei, astronomie. Încerc să intru în dialog cu oameni din domenii foarte diferite și să rămân deschis la idei noi.  Ca o minte să rămână proaspătă și creativă trebuie să își facă timp liber.

Cercetător român de top trimis la plimbare de instituțiile românești, acceptat de japonezi, americani și mexicani – interviu cu Vlad Manea

 Vlad Manea (H-index WoS = 21) este în prezent membru al Academiei Mexicane de Științe, cercetător senior în cadrul UNAM, fost cercetător postdoctoral la Caltech, fost membru al Consiliului Național de Etică din România (cel ras de ministrul Șerban Valeca în 2017), are peste 2.000 de citări, iar din toamnă va începe un stagiu de cercetare de un an la Kobe University din Japonia care se va adăuga la cei 20 de ani petrecuți deja în sistemele de cercetare ale altor țări. 

Doi Mici și un Anc au discutat cu Vlad despre:

  • Cum reușește Mexicul să aibă o universitate în plutonul fruntaș de 100 cele mai bune universități din lume în timp ce România se zbate să stea în top 1.000 cu ale sale universități.
  • Cursurile învechite („la nivelul anilor ‘65”) care încă se predau la universitățile românești.
  • Consangvinizarea academică din România și cum sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații).
  • Piedicile pe care sistemul românesc le pune în calea repatrierii cercetătorilor și pașii de urmat pentru atragerea resursei umane înalt calificate în România.
  • Ușile închise în nas în repetatele încercări de a se repatria „pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea  […]”
  • Ce ar trebui să includă un program național de repatriere a cercetătorilor din diaspora.
  • Disfuncționalitatea procesului de evaluare a proiectelor de cercetare din România. 
  • Premiile Academiei Române, Vlad ambiționându-ne să găsim timp pentru a ridica preșul și de pe acestea.

Ne-a mai spus Vlad:

„Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”

Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele), atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc.”

Interviul integral este mai jos:


M.M.A. : Salut Vlad, pentru început te rugăm să ne spui câte ceva despre tine și cariera ta de până acum.  

V.C.M. : Sunt născut în București, în 1972. Am absolvit Facultatea de Hidrotehnică din cadrul UTCB în 1995, iar apoi în 1996 am obținut un Master în Inginerie Geotehnică tot la UTCB. În paralel am urmat cursurile facultății de Geologie și Geofizică-specializare Goefizica din cadrul UB, facultate pe care am absolvit-o că șef de promoție în 1997. În 1999 am absolvit un curs de studii postuniversitare de Master în GIS (Geographical Information Systems) în cadrul UTCB, iar în 2001 am fost acceptat la PhD în Mexic, în cadrul Institutului de Geofizică-departamentul de Seismologie și Vulcanologie- Universitatea Națională Autonomă din Mexico (UNAM). Bursa pe care am obținut-o din partea UNAM a fost pe strict 3 ani. Am terminat doctoratul în 2004, cu 4 articole că prim autor și alte 4 articole în coautorie în reviste ISI de impact (Tectonophysics, Geophysical Journal International, Physics of the Earth and Planetary Interiors, Earth and Planetary Science Letters, etc). În toamna anului 2004 am plecat la Caltech ca Postdoc, unde am lucrat cu domnul profesor Mike Gurnis (http://web.gps.caltech.edu/~gurnis/) pentru mai bine de 2 ani. Spre sfârșitul lui 2006, m-am întors în Mexic, unde am obținut o poziție de cercetător în cadrul Centrului de Geostiinte-UNAM (UNAM se află pe locul 103 în lume conform The Times Higher Education World University Rankings, și este cea mai bună Universitate din America Latină, Spania și Portugalia). Principalele mele preocupări științifice sunt legate de: geodinamică și științe planetare, simulări numerice, supercomputing, scientific visualization. În prezent, sunt cercetător senior în Centrul de Geostiinte-departamentul de geofizică-UNAM, și profesor (assignment teacher) în cadrul Facultății de Științe-UNAM. Am un indice Hirsch de 24 (Google Scholar) și peste 2000 de citări. Sunt membru regular al Academiei Mexicane de Științe. În perioada 2016 și 2017 am făcut parte din Consiliul Național de Etică, desființat de fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. În România colaborez în prezent cu Institutul de Astronomie al Academiei, pe probleme de impact de asteroizi și alte probleme legate de științele planetare, cu Institutul de Geodinamică al Academiei pe probleme de geodinamică, și cu Universitatea București-Facultatea de Geografie, pe probleme legate de diapirismul salin. 

M.M.A. : Am înțeles că ai colaborări cu cercetători români de la câteva instituții?  

V.C.M. : Da, în ultimii 10 ani am avut ocazia să interacționez cu sistemul de cercetare românesc, de la Institute ale Academiei Române, INCD-uri și Universități, practic cu tot spectrul de cercetare românesc, evident din domeniul meu de cercetare.  

M.M.A. : Prin intermediul acestor colaborări și nu numai, încerci să te ții la curent cu sistemul de cercetare din România? 

V.C.M. : Sigur, unul din scopurile principale este să colaborez cu colegii din țară și să introduc în cercetarea românească o parte din cunoștințele mele dobândite în străinătate.  

M.M.A. : Cum se compară acesta cu cel din Mexic de unde ți-ai petrecut cei mai mulți ani? Poți încerca să faci și o comparație cu SUA, unde ai fost la postdoctorat. 

V.C.M. : Primul meu contact serios cu un alt sistem de cercetare a fost în Mexic, la Universitatea Națională, unde mi-am făcut doctoratul. 

Mexic: Am să discut mai întâi diferențele/asemănările (a) la nivel de PhD și apoi (b)  la nivel de cercetător. 

a) La doctorat există 2 posibilități de obținere a titlului: cu articole ISI, min 3 la număr ca prim autor, reflectând preocuparea pentru o anumită temă de cercetare, sau cu 1 articol ISI ca prim autor și teză redactată în spaniolă. Studenții sunt încurajați să opteze pentru prima variantă, deși marea majoritate optează pentru a doua variantă. Pentru participare la conferințe naționale/internaționale există fonduri necesare, studenții putând să aplice în baza unei lucrări care trebuie prezentată în prealabil în fața comunității științifice a institutelor. Majoritatea reușește să acceseze aceste fonduri, cel puțin o dată pe an. Nu există conceptul de pile, cumetrii și relații (infamul PCR românesc), cercetătorii preferând să își aleagă studenții cei mai buni din pool-ul existent pentru a-i forma în domeniului lor de cercetare, evitându-se în felul acesta fenomenul de “inbreeding” științific care și în cercetare, ca și în viața normală, duce la organisme neviabile (a se vedea nepotismul cronic din instituțiile românești). Rezultatul este bineînțeles un sistem sănătos, care produce excelență (mult doritele premii Nobel) și absolvenți care reușesc să obțină poziții excelente atât în Mexic cât și SUA, Australia, Japonia sau Europa. 

b) La nivel de cercetare, în Mexic există o organizație principală care oferă call-uri științifice (CONACyT), dar avem posibilitatea să aplicăm și la granturi de cercetare oferite de Universitatea Națională. Cele 2 posibilități, sunt similare în ceea ce privește procesul de evaluare, care se caracterizează prin transparentă, obiectivitate și profesionalism. Comisiile de evaluare se schimbă periodic, pentru a evita corupția și conflictele de interese. O ultimă directivă prevede ca evaluatorii să fie aleși exclusiv din străinătate, în general din țări care nu au colaborări intense cu Mexicul. În România, pe moment, acest proces de evaluare se pare că necesită o restructurare din temelii, este complet disfuncțional. 

Există un program activ de repatriere a tinerilor plecați cu burse (acordate fie de statul mexican, fie de organizații din străinătate), de recunoaștere și reintegrare, care asigură reîmprospătarea permanentă a sistemului de învățământ superior/cercetare. 

Oferta de programe științifice este mare, de la call-uri pentru visiting professors pe sistem de schimb academic și/sau an sabatic, până la call-uri mari pentru laboratoare naționale și infrastructură de cercetare de top. Acest sistem este destul de predictibil și stabil, bazat în cea mai mare parte pe rezultatele cercetării. Evident, nu este un sistem perfect, dar cel puțin există mai multe posibilități de finanțare care să te ajute să dezvolți o idee de cercetare. În țară, sistemul de granturi oferit este extrem de limitat, foarte imprevizibil și este greu ca un cercetător să poată să găsească o finanțare robustă și, în primul rând, bazată pe rezultate bune. De fapt, am observat că nu are nicio importantă dacă un cercetător reușește performanța de a publica în Nature/Science/PNAS/Cells etc. Un ISI proceedings, sau o lucrare într-un Springer Volume plătit cu câteva mii de euro (ca să se publice ușor, la grămadă, lucrări necitite de mai nimeni), valorează la fel cu un Nature/Science/PNAS/Cells la evaluări. Singurul program serios, bazat strict pe performanță, pe care România îl oferă la ora actuală, este cel legat de premierea rezultatelor cercetării. Acest program este foarte bun și încurajator. În Mexic nu avem un asemenea program. 

SUA: în Statele Unite am beneficiat de un postdoctoral scholarship la Caltech, care după cum știți, este o instituție de cercetare 100% privată, extrem de competitivă și cu rezultate remarcabile în cercetare. Aici, singurul lucru care contează este excelența în cercetare. Pe scurt, articole în reviste cotate ISI cu factor H cât mai mare. Fără BDI, fără ISI proceedings, fără volume plătite, etc.. Este singurul criteriu, iar finanțarea pe care o primește fiecare laborator depinde strict de acest lucru.   

Cercetătorii au acces și la diverse surse de finanțare, ca de exemplu agenția națională (National Science Foundation) asigurând o bună parte din aceste surse, dar cu o rată de succes destul de limitată (sub 10% în Științele Pământului de exemplu). Evaluatorii sunt în principal din străinătate dar și din Statele Unite, și se pune un accent deosebit pe ideile originale, spiritul critic și performanța academică demonstrată. 

Desigur, pot să adaug că a trebuit să constat cu durere, că atunci când am ajuns în Mexic, ca să nu mai vorbesc atunci când am ajuns la Caltech (în 2003 lansau rover-ul marțian Opportunity), aceștia erau situați nu numai peste ocean, dar și undeva într-un viitor de neatins pentru România, unde majoritatea cursurilor erau (și încă sunt!) la nivelul anilor ’65.  

M.M.A. : Bănuim că mai sunt lucruri care te țin legat de țară. Te-ai gândit vreodată să te repatriezi? În ce condiții ai face acest lucru? 

V.C.M: Sigur, bănuiți bine. Nu am emigrat niciodată, nu am renunțat la cetățenia română și mi-am dorit întotdeauna să mă întorc în România. 
 

În prezent, există 3 ordine emise în decembrie 2016 de către Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, ultimele 2 dintre acestea fiind, din păcate, ignorate în general de către instituțiile românești. Aceste ordine au fost date presupun pentru pregătirea și facilitarea procesului de repatriere și reintegrare a cercetătorilor români din străinătate: 

– ORDINUL nr. 5923/2016, referitor la recunoașterea diplomei de doctor și a titlului de doctor în științe sau într-un domeniu profesional, obținute în străinătate. Punerea în aplicare se face prin intermediul Centrului Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED), printr-un procedeu simplu și transparent. Idea este că funcționează, poate un pic lent, dar funcționează. 

– ORDINUL Nr. 5922/2016 din 6 decembrie 2016, prin care în mod teoretic se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, a funcțiilor didactice din învățământul universitar obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate; 

– ORDINUL Nr. 5921/2016 din 6 decembrie 2016, prin care, tot în mod teoretic, se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, respectiv instituțiile organizatoare de studii universitare de doctorat din România, a calității de conducător de doctorat obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate. 

Din păcate, ultimele 2 ordine sunt în general ignorate, deoarece executarea lor nu se realizează la nivel ministerial ca în cazul recunoașterii automate a diplomelor de doctorat ci se lasă la latitudinea instituțiilor “receptoare”: universități, institute ale Academiei Române sau INCD-uri. Se ajunge la situații de neconceput, în care profesori cu mare experiență, cu publicații în Nature sau Science și/sau cu factor de impact H semnificativ sunt umiliți prin oferirea unor posturi de conferențiar, lector sau chiar de inginer (!), pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea și să treacă prin “raiul” generat și întreținut de către cei rămăși și care în mod evident și verificabil i-a dus pe locurile “fruntașe” din clasamentele internaționale. 

Așa cum spuneam mai devreme, sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații). S-a ajuns până la formarea în interiorul organizațiilor de cercetare a unor adevărate clanuri reprezentate prin familii cu influență puternică. În momentul de față, dacă un cercetător/profesor din străinătate reușește performanța să intre în sistemul de cercetare românesc, va fi imediat ținta unor atacuri din partea acestora. Devine imediat persona non-grata. Se observă și un fenomen acut de endogamie (imbreeding), prin lăsarea moștenire a pozițiilor din universități, copiilor și altor rude mai mult sau mai puțin apropiate. Mai dureros este că cei implicați percep situația ca pe ceva normal și o perpetuează. Situatii în care șefi de catedră cu factor de impact h=1 (!) îți judecă cazul sunt destul de frecvente. 

Acum, am să încerc să răspund la următoarea întrebare: “În ce condiții ai face acest lucru?” Bazându-mă în primul rând pe experiența din ultimii 10 ani cu sistemul de cercetare românesc, un program coerent de repatriere trebuie să conțină: 

 1) Modificarea ORDINULUI Nr. 5922/2016 și a ORDINULUI Nr. 5921/2016, astfel încât aplicarea acestora să se realizeze la nivel ministerial, prin intermediul unor organizații similare CNRED-ului. Altfel, se limitează accesul cercetătorilor din străinătate la concursurile pentru posturile de conducere ale instituțiilor de cercetare sau în procesul de formare a tinerilor cercetători prin programele actuale ale școlilor doctorale.

 a) Oferirea poziției de CS1 sau profesor direct de către Ministerul Cercetării, trebuie să se aplice colegilor care sunt seniori sau profesori în cadrul instituțiilor de cercetare de prestigiu, și care au un număr mare de ani (>10) lucrând în cercetare, evident cu un bun nivel științific (de exemplu h>15 sau în funcție de domeniul de activitate).  În momentul de față, acest lucru NU poate să fie lăsat la latitudinea conducerii instituției de cercetare în care se dorește integrarea. De ce? Pt. că în România, instituțiile de cercetare sunt dominate de sistemul PCR. Dacă se va scoate un post la concurs, imediat sistemul PCR se activează și o să-și favorizeze candidatul preferat. Și încă un lucru important: cercetătorii seniori sau profesorii care doresc să aplice la un viitor program de repatriere nu or să accepte să treacă printr-un sistem de tenure, care să includă 3-5 ani de probă, și apoi să li se scoată postul la concurs. 

 b) Recunoașterea de către Minister a dreptului de a conduce teze de Master și PhD (abilitarea). Dacă se lasă acest lucru la latitudinea directorilor școlilor doctorale, atunci aici vom avea de a face cu un eșec imediat. Foarte puține școli doctorale respectă și aplică acest ordin și în general este necesar acceptul directorilor școlilor doctorale. Această ultimă barieră trebuie eliminată complet. În momentul de față, intrarea într-o școală doctorală pentru un cercetător din afară este un lucru extrem de greu. Multe școli doctorale refuză cercetători de bun nivel din teama că profesorii autohtoni își vor pierde studenții. 

 2) Un start-up package: acest pachet o să-mi ofere posibilitatea să îmi creez în țară infrastructura de cercetare necesară. Poate să fie un start-up package pe 3 ani, atractiv, cu finanțare adecvată, și cu raportare debirocratizata și centrată pe ceea ce este absolut esențial (de ex. publicații în reviste ISI cu impact mare) și nu raportare la fiecare 3-4 luni în care eventual trebuie să explic unor birocrați cum am redactat un articol care eventual este și publicat într-o revistă de impact (să nu radeți, dar mi s-a cerut acest lucru la un moment dat: raport privind redactarea asticolului ISI, că și cum articolul în sine nu ar fi fost suficient). 

3) Crearea unor condiții de cercetare adecvate în instituția în care doresc să mă integrez. Această condiție merge mână în mână cu procesul de relansare a sistemulului de cercetare românesc. În acest sens, un prim pas este reprezentat de îndepărtarea din posturile cheie a tuturor celor care au intrat în sistemul de cercetare pe sistemul PCR! Ca să nu mai vorbesc de cei care au plagiat, ajungând în acest fel de multe ori la conducerea unor universități mari. Aici, probabil Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltări Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) ar trebui să aibă un rol proactiv și să aibă putere decizională, nelăsând sub nicio formă decizia de demitere în cazul de plagiat sau de încălcare a altor coduri de etică, la latitudinea consiliilor interne ale instituțiilor afectate. Dacă ești numit prin decizie ministerială pe un post de conducere, ar trebui să fii demis tot printr-o decizie ministerială. 

M.M.A.: Ai încercat vreodată să penetrezi acest sistem închistat/consangvinizat românesc? Ai încercat să te repatriezi pe o poziție de cercetător în sistemul românesc de cercetare?  

V.C.M: Sigur. Am început acest proces încă din 2009, când am pregătit un proiect de cercetare specific pentru experții din străinătate cu o instituție din cadrul Academiei Române. Proiectul a fost finanțat 100% și s-a derulat începând cu vara lui 2010. Atunci am sperat că o să mă întorc în țară și m-am dedicat proiectului cu foarte multă seriozitate, dar din păcate nu am primit nicio ofertă după terminarea acestuia. Mai mult, am solicitat în repetate rânduri o posibilă integrare în institutul respectiv, dar nu s-a concretizat în nimic.  Acest lucru s-a produs deoarece ministerul nu a prevăzut de la început în call obligativitatea instituției gazdă de a oferi o poziție de cercetător după finalizarea proiectului, măcar pentru directorul de proiect, lăsându-i complet descoperiți pe cercetători și bineînțeles, la cheremul directorilor de instituții. 

A doua încercare a fost în 2016 când am fost ales membru în Consiliul Național de Etică. Tocmai când începusem serios analiza dosarelor de plagiat, Consiliul a fost desființat abuziv de către fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. 

Am mai avut o încercare de integrare tot în 2017 în cadrul unui INCD, care s-a terminat bineînțeles tot cu un eșec. Mi s-a spus că sunt anumite persoane care stau la coadă de mult timp pentru o poziție de CS1 și care sunt înspăimântate de sosirea “străinilor”, așa că mi s-a oferit extraordinara posibilitate de susținere a unui examen pentru ocuparea postului de inginer, pe care bineînțeles am refuzat-o. Chiar m-am mirat că nu mi s-a oferit fabuloasa poziție de femeie de servici. Mi s-a sugerat chiar și posibilitatea de scoatere a unui post CS1 la concurs condiționată de publicarea unui articol în Nature sau Science. 

Anul acesta am mai făcut câteva încercări, dar și acestea s-au terminat absolut previzibil. Printre acestea aș putea menționa și câteva încercări de a întra în sistemul școlilor doctorale. Bineînțeles că și în acest caz am primit, pe diverse motive, un refuz. Am încercat să candidez pentru o poziție inferioară poziției mele actuale și anume de lector universitar, iar reacția șefului de catedră (cu factor de impact 2 și 10 citări după 30 de ani de “activitate”) a fost absolut furibundă. 

Apoi, am mai încercat să candidez și pentru o poziție de director științific, bazată pe experiența pe care am acumulat-o în străinătate în conducerea și administrarea unui laborator național și a unor laboratoare universitare. Am prezentat și un plan de redresare instituțională, dar se pare că sistemul PCR e mai puternic decât orice logică și se sprijină pe o exacerbare a unui naționalism greșit interpretat și a unui fals patriotism. Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”. Oricum, ideea de bază este că există o grămadă de inși care și-au lăsat papornițele ca să își rezerve un loc la coadă, așa că noi, ăștia, “străinii”, nu avem nicio șansa în următorii 15 – 20 de ani, când biologic se vor duce. Din păcate ne vom duce și noi. 

Am mai observat ceva important: toate aceste încercări nereușite au un numitor comun: sistemul PCR este susținut de către  prezența în poziții de conducere a unor directori cu o “activitate foarte bogată” încă de dinainte de 1989, mulți dintre ei fără pregătirea necesară pentru a duce o conversație minimală la nivel profesional nu doar în limba engleză, dar chiar și în limba română. Evident, așa cum va imaginați, mulți dintre aceștia, într-un fel sau altul, au relații de rudenie cu cei care au fost foarte activi înainte de 1989. Din păcate, cei care sunt astăzi la timona sistemului de cercetare au un singur interes real: angajarea rudelor, pilelor, etc., și bineînțeles reangajarea celor care au ieșit la pensie, perpetuând în acest fel marasmul în care se zbate cercetarea românească, și, într-un mod absolut iresponsabil, aruncând cercetarea din România pe ultimele locuri din lume. În forma sa actuală, sistemul de cercetare românesc nu este pregătit să atragă și să rețină niciun cercetător  din afară, fie că este vorba de cei din diaspora, sau de cercetători din alte țări. 

O țară în care se vehiculează idei greșite despre cercetare (nu este bine să publici în Nature, Science, Cells ci trebuie să publici în proceedings ca să ieșim la număr) și etica (corupția, plagiatul, interbreedingul științific) sunt văzute ca normale nu are viitor din punct de vedere al cercetării. 

O țară în care se vehiculează idei ciudate despre cercetătorii din alte țări (japonezii aia nu sunt buni ingineri și tehnologic sunt la pământ, germanii habar nu au despre inginerie și arhitectură, americanii aia sunt niște fanteziști, etc.) nu are șanse de regenerare și de recuperare. 

O țara în care proprii fii, plecați la studii sunt văzuți și tratați ca niște trădători (diasporezi cum le place să ne spună la nivel mai înalt sau “aia” cum preferă să ni se adreseze la nivel mai jos), nu are viitor. Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele) atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc. 

Din păcate, această stare de fapt a fost foarte mult agravată în ultimii 3 ani, și este nevoie urgentă de repararea acestei greșeli majore, ale cărei consecințe și efecte negative se pot întinde pe o perioadă foarte mare de timp. Probabil adoptarea unor măsuri drastice, așa cum au fost cele aplicate în fosta Germanie de Est după căderea zidului Berlinului, chiar dacă sunt dureroase pe termen scurt, pe termen lung pot asigura generarea și menținerea unui sistem sănătos și eficient de cercetare.

PS: ați văzut premiile Academiei pe 2017, acordate în ceremonia solemnă pe 12 decembrie în 2019? Probabil merită un articol de sine stătător.  Îi lăsăm la o parte pe poeți și scriitori, pe actori, pe istorici, căci aici nu pot sa-mi dau cu presupusul. E mai mult o chestiune de preferințe personale.

Interviu cu Mihai Netea, câștigător ERC Consolidator Grant, membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Olanda

Doi Mici și un Anc continuă seria de interviuri cu cercetători români de top, avându-l ca invitat pe Mihai Netea (H index = 90, conform WoS), Profesor de Biologie Experimentală la Universitatea Radboud, Olanda. Mihai Netea a publicat în calitate de autor corespondent în reviste precum Science, Cell, Nature Medicine etc., este câștigător ERC Consolidator Grant, membru al KNAW, câștigător al „Nobelului Olandei” – „Spinoza Prize of the Netherlands Organization for Scientific Research”.

Am vorbit cu Mihai despre birocrația românească sufocantă, experții evaluatori din competițiile naționale, plagiat, lipsa de predictibilitate în finanțarea sistemului de cercetare românesc, despre ce procent ar trebui să investească statul în competiții de proiecte ș.a.m.d.

Transcrierea integrală a interviului este mai jos:

Continuă lectura „Interviu cu Mihai Netea, câștigător ERC Consolidator Grant, membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Olanda”

Traducerea în limbaj Doi Mici și un Anc a interviului realizat de HotNews cu ministrul cercetării

Interviul integral aici.

Nicolae Hurduc, cu referire la ELI-NP (Laserul de la Măgurele), proiect care stagnează datorită unei acțiuni în instanță: E greu de înţeles de ce italienii refuză să instaleze echipamentele. Sunt nişte motive ridicole, nişte motive copilăreşti. Am fost şi am vizitat de câteva ori platforma de acolo. Au spus că nu e platforma dreaptă, au spus că scara nu e destul de largă pe unde au acces, dar nu aveau de cărat echipamente. 

Doi Mici și un Anc: Având în vedere că bugetul de stat contribuie cu peste 300 de milioane lei la realizarea acestui proiect (ELI-NP), merităm o explicație mai amplă decât „scara nu este destul de largă”. Dacă dl ministru are intenția de a gestiona banii contribuabilului român transparent așteptăm de la d-lui o listă cu n puncte invocate de italieni pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către partea româneasca. Este neplauzibil că acel consorțiu, format din entități (inclusiv private) din Italia, Franța și Suedia a acționat în instanță IFIN-HH doar pentru „nişte motive ridicole, nişte motive copilăreşti”! De asemenea, dacă partea română se face vinovată de încalcări ale termenilor contractuali cu consorțiul EuroGammaS, dl ministru are datoria să ia măsuri împotriva celor responsabili de aceste probleme.

Ce este de făcut în situaţia asta? 

Nicolae Hurduc: Există două variante. Fie italienii revin la poziţia normală de a continua activitatea şi a-şi finaliza instalarea echipamentelor […].

Doi Mici și un Anc: Cum să mai revină, din moment ce contractul a fost reziliat și este pe rol o acțiune în instanță în acest sens?

Ce se întâmplă în cazul în care italienii nu vor să aducă echipamentele? Riscă România să rămână fără laser? 

Nicolae Hurduc: Să precizez un lucru: laserul funcţionează. E o altă componentă, un alt echipament. Laserul de mare putere este instalat, funcţionează, are o putere de 3 petawaţi. 10 petawaţi este puterea finală. Acest echipamente pentru fasciculul gamma sunt o altă componentă a programului. Şi este o noutate ştiinţifică. De aici pot apărea probleme pe plan mondial. Deci, cine reuşeşte să pună la punct acest sistem pentru prima dată are de câştigat un prestigiu la nivel mondial, şi este posibil ca aceste întârzieri să se datoreze şi acestor interese. 

Doi Mici și un Anc: Trei dintre cele cinci direcții de cercetare de la ELI-NP se bazează pe această sursă de raze gamma. Dacă aceasta nu se mai realizează întrebăm și noi, din poziția de contribuabil român, în ce băgăm banii? 3/5 din direcțiile de cercetare ale ELI-NP dispar peste noapte. Ce rămâne? Asta ne duce din nou cu gândul la punctul precedent: cine este adevăratul responsabil pentru acest dezastru?
Și apropos de cei 10 PW putere ai viitorului laser, chinezii au anunțat anul acesta că încep construcția unui laser de 100 PW putere. Deci explicați-ne vă rugăm, noi ce facem mai exact la ELI-NP, dacă fascicul gamma nu avem?!

Ce poate să facă partea română în aceste condiţii?

Nicolae Hurduc: Schimbăm partenerul. Cumpărăm acelaşi echipament de la altcineva. Furnizorul potenţial care ar putea fabrica acest echipament este în America. Evident că, fiind proiect european, s-a încercat finalizarea acestui sistem cu parteneri europeni, dar dacă nu merge există şi varianta de a achiziţiona acest echipamente de la parteneri americani. 

Doi Mici și un Anc: Pe bune? Banii sunt cheltuiți, deci nu e atât de ușor să schimbăm partenerul. Mai plătește încă o data UE pentru același echipament? Sau daca nu plătește UE plătește România? Incompetența cui o plătește?
În plus, din câte am aflat din presă, la licitația pentru construirea fasciculului gamma s-a depus o singură ofertă (cea a italienilor + colaboratorii lor). Cum de nu s-a cerut o ofertă și americanilor, dacă tot se știa de ei? Ce garanții avem că favorizarea unui consorțiu european nu a prejudiciat bugetul proiectului și implicit bugetul alocat de statul român? Dacă în loc de 66 milioane EUR am fi plătit doar 37 americanilor? România, participând cu 20% în proiectul ELI-NP, ar fi economisit 5,8 milioane EUR, adică 2/3 din bugetul competiției de proiecte de postdoctorat, unde sunt finanțate 166 de proiecte.

Riscă România să piardă bani?

Nicolae Hurduc: Eu cred că nu, pentru că nu este vina părţii române. […] nu e litigiu între Ministerul Cercetării din Italia şi Ministerul Cercetării din Italia. Este un conflict între două institute de cercetare.

Doi Mici și un Anc: Deja ați stabilit vina, cu toate ca EuroGammaS sunt cei care au intentat procesul. Puneți măcar puțin la îndoială posibilitatea ca lucrurile să stea altfel? IFIN-HH se află în subordinea MCI, conform Hotărârii 1367/2010, iar bugetul de venituri și cheltuieli îi este aprobat prin ordin al ministrului cercetării, conform art. 24 alin 2 din Legea Cercetării (OG57/2002). Implicit, dacă IFIN-HH va pierde în acest litigiu va fi direct afectat bugetul MCI, care va trebui să suporte pierderile. În plus, dacă mai cumpărăm o dată de la americani, de unde vor veni acei bani?

Ce ne puteţi spune despre bugetul Cercetării? Sunteţi multumit cu ce primiţi? A fost vehiculată vreo cifră pentru noul buget al Cercetării?

Nicolae Hurduc: Încă nu vă pot da o cifră.

Doi Mici și un Anc: Poftim?! Dar când ați preluat mandatul de ministru ce cifră ați cerut, pentru a vă putea pune în aplicare programul, pe care ne gândim că-l aveați bine structurat cel puțin în minte?

Eu doresc respectarea programului guvernamental, care spune că trebuie să creştem cu 30% bugetul faţă de anul trecut, deci pentru asta mă lupt acum. 

Doi Mici și un Anc: Programul guvernamental, cu acea creștere de 30% față de anul trecut e o minciună gogonată. În 2017, când actuala coaliție a preluat puterea, aveați fix același program de guvernare și nu ați dat doi bani pe el. Astfel, execuția bugetară a anului 2017 a fost de 1,4 miliarde lei, comparativ cu 1,8 în 2016, iar cea din 2018 nu poate fi mai mare decât bugetul cu care operați în prezent, de 1,32 miliarde lei.

Spuneți-ne deci: la care cifră vă referiți când spuneți că veți crește bugetul cu 30% pentru cercetare? La cea de 1,32 miliarde din 2018, 1,4 miliarde din 2017 sau 1,8 miliarde alocare de tehnocrați cercetării?

Ce încredere să mai avem în aceste promisiuni, dacă cei patru miniștri anteriori, cu același program guvernamental pe masă, au eșuat lamentabil? 

Prin legea bugetului de stat din 2019, intentionaţi să respectaţi strategia naţională de cercetare care prevede că, în 2019, procentul din PIB alocat Cercetării trebuie să fie 0.83%? 

Nicolae Hurduc: Aici este o discuţie puţin mai amplă, 

Doi Mici și un Anc: Nu este nicio discuție amplă. Respectați sau nu Hotărârea 929/2014, de aprobare a strategiei naţionale de cercetare care prevede că, în 2019, procentul din PIB alocat Cercetării trebuie să fie 0.83%? Un simplu „Da” sau „Nu” e suficient.

pentru că ceea ce se reproşează cercetării din România, la nivel guvernamental, este faptul că nu se regăsesc în practică rezultatele cercetării. Lucrul ăsta nu e valabil numai în România, ci la nivel european, pentru că în programul cadru Horizon Europe tocmai acest lucru se subliniază: o deplasare a cercetării fundamentale către cercetarea cu caracter aplicativ. 

Doi Mici și un Anc: Fie probați afirmația de mai sus, fie o retractați. Noi citim aici că Horizon Europe va merge pe aceeași 3 mari piloni: Excelent Science, Industrial Leadership și Societal Challanges. Mai mult, în cadrul pilonului 1 (Excellent Science) „Support to basic research will remain a cornerstone of the Programme”. Să vă traducem: cercetarea fundamentală va rămâne de bază în noul Program.  

Deci veţi ajunge la 0.83% din PIB pentru Cercetare?

Nicolae Hurduc: Nu ştiu, poate vom ajunge, […].

Doi Mici și un Anc: Pe cine să întrebăm? Sau dacă tot nu intenționați să respectați prevederile legale incluse în Hotărârea 929/2014, trădare să fie, dar să o știm și noi. Adică dați un HG sau OUG și modificați naibii cifrele acelea fantasmagorice, să nu ne mai amăgim/mințim singuri. Sau dă bine la public minciuna/ducerea cu preșul? Pe noi nu ne duceți, să știți – tocmai ne-am luat colțari pentru iarnă.

Dar ţinţa dumneavoastră este de? 

Nicolae Hurduc: Ţinta mea este de minim 30% să cresc bugetul cercetării. Asta înseamnă 0,25%. Deci asta e ţinta minimă. Dacă voi reuşi sau nu.. 

Doi Mici și un Anc: De ce 0,25% și nu 0,27? Bănuim că sunt procente din PIB, nu? Sunt aceste cifre parte a unei strategii de relansare a cercetării sau doar le avansați „din burtă”? Apropos, o creștere cu 30% față de anul în curs ar însemna 0,182% din PIB, nu 0,25%. Bugetul de 1,32 miliarde cu care operează MCI în prezent reprezintă 0,14% din PIB.

Cum sprijiniţi cercetarea făcută de companii?

Nicolae Hurduc: Strategia ca ministerar fi de lansare a unor competiţii de proiecte care să favorizeze legăturile dintre industrie şi cercetare. Cum au fost, de exemplu, proiectele Brigde Grant anul trecut. […]

Doi Mici și un Anc: Ați făcut o evaluare ex post a acestor proiecte? Ce au produs? Mai merită să investim în această formulă sau mergem doar din inerție? Și când spunem evaluare ex post nu ne gândim la evaluarea „de formă” făcută probabil de un funcționar din cadrul ministerului, ci una „pe bune” cu evaluatori pe măsură. V-am sugera să-i contactați pe cei de la Romanian Business Leaders.

[…]

Sunteți mulțumit de cum funcționează institutele de cercetare în prezent? 

Nicolae Hurduc: Sigur, unele funcționează mai bine, unele mai puțin bine, ca peste tot.

Doi Mici și un Anc: De unde știți cum funcționează din moment ce prima și ultima evaluare a lor a fost făcută în 2011/2012? Despre asta am scris pe larg în articolul nostru Un sfert din bugetul Ministerului Cercetării și Inovării este alocat „din pix”, în baza unor rapoarte de evaluare ieșite din termenul de valabilitate. Vă invităm să aruncați o privire peste el. 

Funcționarea institutelor de cercetare la parametrii optimi evident că este legată și de partea de finanțare, pentru că performanțele în cercetare sunt legate de finanțare. […]

Doi Mici și un Anc: Și v-ați gândit să le faceți cadou de Moș Gerilă un Program Nucleu de 1,6 miliarde lei dându-le termen de depunere a proiectelor două săptămâni? Conform calendarului competiției, disponibil aici, proiectele au fost depuse în perioada 30 oct – 12 nov, iar peste câteva zile vom afla câștigătorii. Apropos, cum merge „evaluarea”? Punem în paranteză „evaluarea” pentru motivele detaliate aici, că numai competiție nu e, iar de evaluare nici nu se pune problema să semene cu așa ceva, fiind o simplă mascaradă menită să evite infringement-ul din partea UE pentru ajutor acordat întreprinderilor de stat.

[…]

La ce să se aştepte cercetătorii care vor să acceseze proiecte anul viitor?

Nicolae Hurduc: În momentul de faţă vom lansa în mod sigur o competiţie de proiecte pe bugetul pe care îl avem proiectat în momentul de faţă, fără creşterea pe care mi-o doresc eu, a unei competiţii care va fi destinată tinerilor, pentru că aici sunt cele mai mari probleme. […] În momentul de faţă sunt numai 15.000 de cercetători în România şi suntem interesaţi să creştem numărul de cercetători şi să-i înlocuim, să avem această resursă umană tânără care ne lipseşte.

Doi Mici și un Anc: Această veste este de bun augur, dar nu trebuie să lansați astfel de competiții la cincinale, ci anual, și nu doar pentru tineri cercetători, ci și pentru postdoctoranzi și cercetători experimentați. Ad Astra v-a și făcut niște calcule cu impactul pe buget pe care lansarea anuală a competițiilor pe cele 3 paliere l-ar avea.

Și încă un lucru: dacă tot lansați competiția și observăm că vă preocupă ce se întâmplă în Horizon Europe poate reușiți să și contractați proiectele câștigătoare în termen de 8 luni de la depunere, cum se face în vest. Precedentul nu arată tare bine pentru MCI, competiția de Tinere Echipe lansată în 2016 fiind încheiată abia la finele anului acesta, cu o întârziere de mai bine de un an, la cârma ministerului succedându-se cinci miniștri în acest interval.

Avem puţini cercetători, mai ales tineri, şi pentru că în ultimii ani au plecat foarte mulţi în străinătate. Cum intenţionaţi să opriţi exodul creierelor şi să-i aduceţi înapoi pe cei care au plecat? 

Nicolae Hurduc: Prima problemă a fost rezolvată într-o anumită măsură, este problema salariilor. […] Însă, urmează acum să rezolvăm cea de-a doua problemă care este infrastructura, pentru că unul dintre motivele plecării este legat de echipamentele pe care lucrează. 

Doi Mici și un Anc: Vă contrazicem! Există infrastructură multă și (încă) performantă care colectează praf. Vă sugerăm ca înainte să băgați bani (publici) cu nemiluita în echipamente noi, să aruncați o privire pe ERRIS și să faceți o evaluare a gradului de utilizare al echipamentelor pe care le avem deja (peste 23.000, conform platformei citate). 

[…] Acum am să vă spun un lucru: nu plecarea este problema, ci întoarcerea lor. […] Deci, problema nu este plecarea, ci problema este întoarcerea. Trebuie să-i motivezi ca să să poată întoarce. 

Doi Mici și un Anc: Din nou vă vine în ajutor Ad Astra, cu programul Tenure Track Romania care „Își propune atragerea în special a cercetătorilor români de valoare din diaspora (naționalitatea nu va constitui un criteriu eliminatoriu) prin oferirea unor stimulente financiare consistente pentru (re)integrarea în sistemul românesc de cercetare pe trei paliere: entry level (TTR-EL), experienced researcher (TTR-ER) și senior researcher (TTR-SR).” Găsiți la link-ul de aici inclusiv impactul bugetar al unui astfel de program. 

Iată, Laserul de la Măgurele este un exemplu. Au venit cercetători în România, puţini e adevărat. Dar în condiţiile în care au la dispoziţie un echipament care e unic în Europa în momentul de faţă vin, şi vin şi cercetători din exterior să lucreze aici.

Doi Mici și un Anc: Iar pe surse, vă spunem ca unii deja pleacă de la ELI-NP. Oricum, dați-ne vă rugăm numele primilor cei mai buni 3 cercetători care s-au întors să lucreze la ELI-NP, pentru că suntem siguri că și publicul larg ar vrea să-i cunoască.

Care sunt primele măsuri pe care le luaţi să-i aduceţi înapoi?

Nicolae Hurduc: Partea de infrastructură, să încercăm să finanţăm achiziţiile de echipamente. Numai prin finanţare. Deci nu am cum să cresc nivelul de performanţă al echipamentelor decât cumpărând altele noi. Dacă nu există finanţare, nu se poate face acest lucru. 

Doi Mici și un Anc: Repetăm, degeaba bagi banii într-un flex de 1000 W, dacă ai muncitori care știu lucra doar cu cel de 700 W. Cu alte cuvinte, puneți carul înaintea boilor și rezultatul e previzibil: intratul cu oiștea în gard.

De la 1 ianuarie 2019 România va prelua preşedinţia Consiliul Uniunii Europene. Care este strategia pe cercetare? 

Nicolae Hurduc: Această întrebare mi s-a pus de mai multe ori până acum, a fost transmisă către minister de mai mulţi jurnalişti. Şi vreau să clarific nişte lucruri. De fapt, ce strategie adoptăm ca să obţinem pentru România cât mai multe lucruri? Asta este ideea de bază. Dar preşedinţia Consiliului UEi nu înseamnă că vom putea obţine în mod direct pentru România ceva, pentru că noi trebuie să fim neutri. Treaba noastră este să asigurăm acel consens între cele 27 de ţări pe problemele fundamentale. Spre exemplu, discut concret, în domeniul cercetării este programul Horizon Europe, care stabileşte parametrii de funcţionare, de finanţare a cercetării pe intervalul 2021 – 2027. Acest program implică o sumă totală de 100 de miliarde de euro în cei 6 ani.

Doi Mici și un Anc: Sunt 7, nu 6. 

Evident, că fiecare ţară vrea să obţină cât mai mulţi bani, este un lucru firesc. România trebuie să aibă o poziţie neutră, nu are voie să spună nimic legat de interesele naţionale şi ea trebuie să realizeze consensul celor 28 de ţări, astfel încât Uniunea Europeană să funcţioneze din punct de vedere financiar. Dacă vreţi ca strategie a României, noi trebuie să valorificăm succesul domnului Dan Nica. Domnul Dan Nica a fost raportorul pe programul Horizon Europe şi a fost foarte contestat la un moment dat, pentru că el a încercat să ia apărarea ţărilor care nu sunt foarte puternic dezvoltate din punct de vedere ştiințific, ca performanţă. Deci, ţările din Europa de Est ca să spunem foarte concret. Şi a stârnit mari dezbateri la nivel de Parlament şi conflicte, pentru că ţările dezvoltate susţin ideea de excelenţă, iar ţările din Europa de Est şi-ar dori programe care să fie direcţionate parţial către Europa de Est. Domnul Dan Nica a reuşit să obţină un procent de 4%, nişte programe dedicate, să spunem, ţărilor din Europa de Est. Comisia Europeană a propus 1,8. Până la urmă, Parlamentul European a votat 4%, deci este un succes. Avem un volum de bani mai mare, care va fi direcţionat către ţările din Europa de Est. Şi noi trebuie să valorificăm acum acest avantaj obţinut în Parlamentul European, în sensul că putem discuta în Consiliu prioritar programele specifice. 

Doi Mici și un Anc: Deci cum rămâne cu neutralitatea, că nu înțelegem? Adică tragem focul sub oala noastră dar rămânem neutri? Puteți să detaliați acel procent de 4%? Nu de alta, dar dl Dan Nica a mai fost prins cu mâța-n sac (ca să nu zicem altcumva) propagând știri false în Parlamentul European.

În ianuarie anul acesta a fost adoptată hotărâre pentru privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 583/2015 pentru aprobarea Planului naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare pentru perioada 2015-2020. Astfel se spune că vor fi folosiţi în evalaurea proiectelor cei mai competenti cercetători în tematica propunerii. Avem în tara pe cei mai competenţi cercetători în toate domeniile şi tematicile care pot fi propuse? 

Nicolae Hurduc: Eu zic că avem. 

Avem în țară pe cei mai competenţi cercetători în toate domeniile şi tematicile care pot fi propuse? 
Nicolae Hurduc., ministrul cercetării: eu zic că avem

Doi Mici și un Anc: Puteți repeta, vă rugăm? Am înțeles bine că România are „cei mai competenţi cercetători în toate domeniile şi tematicile care pot fi propuse”?!?!?! #)$idss&(& ()*))^^$#HJGKLB%%$#%GRGFH$##G

Scuzați scrisul dezordonat de mai sus, dar tocmai am căzut sub masă când am citit asta și ne-am agățat de tastatură. Serios vorbind, dvs. CHIAR CREDEȚI ASTA? Că atunci trebuie să ne ținem bine pe poziții pentru toate Nobelurile ce ne vor lovi, inevitabil, fiind cei mai buni din lume în toate domeniile, nu? 

Il rugăm pe stimatul ministru să ne prezinte metodologia folosită în procesul prin care a constatat că avem experți competenți în toate domeniile și tematicile. 

Acest lucru este o dezbatere foarte amplă, dacă să aducem evaluatori externi sau nu. Există o mică problemă, pentru că evaluatorii externi nu-i putem plăti aşa cum sunt plătiţi de alte ţări. Nu avem bani suficienţi ca să-i atragem din punct de vedere financiar în evaluare.

Doi Mici și un Anc: Cum naiba spuneți că nu avem bani destui când MCI nu reușește să-și cheltuie bugetul alocat prin legea bugetului de stat? În fiecare an avem execuție bugetară deficitară, adică dăm bani înapoi la Ministerul Finanțelor. 

Eu am văzut lista de evaluatori externi care au operat înainte de 2018 şi se regăseau printre ei persoane care erau în stagii postdoctorale. Deci aveau experienţă de 3-4 ani după ce şi-au terminat doctoratul. 

Doi Mici și un Anc: Asta e vrăjeală ieftină! Uitați aici o analiză a evaluatorilor din cadrul ultimei competiții de Proiecte de Cercetare Exploratorie, care arată clar că aceștia au fost superiori directorilor de proiecte participanți în competiție. În unele domenii (ca de ex. fizică) cercetătorii trec chiar și prin 3-4 stagii postdoctorale de câțiva ani până să iși găsească poziții permanente. O bună parte dintre ei au CV-uri mult mai bune decât majoritatea covarșitoare a celor care conduc cercetarea româneasca.

Și nu uitați, că „înainte de 2018” înseamnă și 2017, anul în care colegul dvs. dl Lucian Georgescu a pecetluit folosirea evaluatorilor naționali în competițiile de proiecte. Acest lucru a dus la situația extrem de gravă în care cercetătorii ce au aplicat în cadrul competiției de Proiecte Complexe realizate în Consorții CDI (PCCDI) au putut și evalua în cadrul aceleiași competiții. Mai mult, au fost cazuri de cercetători care au fost atât evaluatori cât și câștigători de proiect în aceeași competiție, respectiv soț evaluator și soție câștigătoare (sau invers). Detalii aici.

Sigur, el lucra într-o universitate mare, dar în momentul când îl pui să evalueze un proiect de tipul Idelor Complexe, care presupune un consorţiu format din universităţi importante sau centre de cercetare din România, nu are experienţa necesară ca să evalueze un astfel de proiect. Nu cei mai buni din exterior pot fi atraşi în aceste evalurări, Vă spun sincer sunt şi argumente pro şi contra pentru evaluarea externă. 

Din cele pro este neutralitatea. Evident că un cercetător care lucrează în România are anumite legături, anumite centre universitare pe care le cunoaşte mai bine sau mai puţin bine şi întotdeuana există această suspiciune că evaluatorii români vor favoriza o universitate, un institut de cercetare în raport cu altele. Asta e problema, care nu este foarte reală de cele mai multe ori.

Doi Mici și un Anc: Dle ministru, atâta timp cât România trântește ușa în nas laureaților premiilor Nobel și nu le permite să evalueze proiectele românești noi zicem că avem o mare problemă. Și am scris despre asta și în Nature, în speranța că atunci când veți sta la masă cu străinii care vor fi citit scrisoarea noastră aceștia să vă tragă de mânecă și să vă explice cum stă treaba cu evaluarea la ei în țară. 

[…]
Legat de cercetarea în domeniul nuclear, aţi semnat de curând un memorandum prin care ALFRED, un sistem inovativ bazat pe tehnologia reactorilor rapizi răciți cu plumb de generatie 4, primeşte 50 de milioane de lei. Vreţi să includeti acest sistem în lista Instalaţiilor şi Obiectivelor Speciale de Interes Naţional. Dar o astfel de instalaţie trebuie să prezinte să prezinte capabilităţi demonstrate pe parcursul anilor în activităţi de cercetare dezvoltare. Care sunt aceste capabilităţile demonstrate pe parcursul anilor de ALFRED? 

Nicolae Hurduc: Aici discuţia este foarte interesantă şi mă bucur că aţi deschid subiectul, ca să vă faceţi o ideea despre ce înseamnă cercetare în domeniul nuclear. Austria spre exemplu, care a deţinut preşedinţia Consiliului UE înaintea noastră, este un adversar al energeticii nucleare. Dosarele legate de energia nucleară au refuzat să le discute, timp de 6 luni au fost în sertar. La sfârşitul preşedinţiei le-au dat drumul, le-au pus în discuţie şi urmează să le preluăm noi. Deci noi suntem o ţară care avem energie nucleară şi trebuie să privim puţin înainte. Ce urmează să se întâmple în lume în ceea ce priveşte resursele energetice. Noi suntem tentaţi, şi aşa trebuie, să trecem pe energie verde, să încercăm să obţinem energia prin surse neconvenţionale sau prin surse nucleare, care dacă sunt bine controlate şi ele pot fi o sursă interesantă de energie. Noi nu vom putea asigura.. dacă vom înlocui maşinile cu maşini electrice, cele care funcţionează cu motoare convenţionale, dacă vom trece încălzirea în case, consumul casnic totul pe energie electrică, noi nu vom putea face faţă cu ceea ce avem noi la dispoziţie – sistemele hidroelectrice, hidrocentralele – prin energie solară, eoliană nu vom putea asigura acest consum de energie în următorii 10 ani. Şi atunci trebuie să avem o sursă – un plan B – deci o sursă suplimentară de energie, care nu este alta din păcate decât energia nucleară. Aceşti reactori de generaţia 4 sunt sisteme mult mai sigure din punct de vedere al modului de funcţionare şi al deşeurilor, deşeurile sunt mai puţin periculoase decât ale celorlalte reactoare. Noi investim în momentul acesta în cercetarea nucleară ca să fim pregătiţi peste 10 ani cu o altă variantă de surse de energie.

Doi Mici și un Anc: Să ne lămurim. Ați răspuns pe lângă subiect, sau ați evitat un răspuns direct. Ați fost întrebat de capabilităţile deja demonstrate pe parcursul anilor în activităţi de cercetare dezvoltare!!!
Imediat după instalarea în fotoliul ministerial dl Șerban Valeca a promovat un HG (81/27.02.2017) de modificare a Strategiei Naționale de Cercetare. Știți voi, aceea la care au lucrat peste 1.000 de cercetători, ‘nșpe comisii și s-au cheltuit cel puțin 3,5 milioane de lei. Dl Valeca a hotărât că aceștia au greșit prin neincluderea în Strategie și a reactorului nuclear de la Mioveni, adică proiectul de suflet al d-lui, de pe vremea când era președinte al Consiliului Științific al Institutului de Cercetări de la Mioveni, cunoscut și sub acronimul ALFRED. Astfel, România are în prezent trei proiecte majore de infrastructură de cercetare, ELI-NP, DANUBIUS și ALFRED, ultimul fiind reactorul nuclear. Acest ALFRED primește 50 de milioane lei de la bugetul de stat, discreționar și fără nicio evaluare de impact sau fezabilitate. Comparați acest buget cu cel de 41 de milioane (suplimentat de la 35) alocat pentru finanțarea a 166 de proiecte postdoctorale destinate tinerilor cercetători. 

Mai mult, ALFRED va fi inclus în lista Instalațiilor și Obiectivelor Speciale de Interes Național (IOSIN). Pentru a se putea face asta s-a modificat rapid legislația din 2004 care prevedea că un IOSIN trebuie „să prezinte capabilități demonstrate pe parcursul anilor și perspectivă de utilizare în activități de cercetare-dezvoltare”. Așadar, era necesară nu doar o activitate prealabilă demonstrată dar ȘI de perspectivă. Aceste prevederi s-ar fi bătut cap în cap cu ALFRED-ul fostului ministru, Șerban Valeca. De ce s-ar fi bătut cap în cap? Pentru că ALFRED nu există și nu a demonstrat încă nimic. Despre restul IOSIN-urilor și modificările legislative făcute cu dedicație am scris aici. Incet, incet tot bugetul cercetarii abia o sa acopere colectia de Obiective Speciale de Interes National, iar pentru restul cercetatorilor se va apela probabil la fondul de rezerva. 

Așa că vă spunem din nou că ne-am luat colțari și nu ne puteți duce cu preșul. 

Ce notă daţi cercetării din România? 

Nicolae Hurduc: E foarte greu. Nici nu cred că se poate da o astfel de notă pentru că sunt domenii şi domenii de cercetare. Sunt domenii pe care suntem de nota 9 sau de nota 10. Sunt domenii pe care suntem de nota 7 sau poate chiar mai jos de 7. 

[…]

Doi Mici și un Anc: Noi vă sugerăm ca înainte să dați o notă cercetării să faceți o evaluare a acesteia. Nu dați note „din pix”, la fel cum împărțiți și cea mai mare parte a bugetului MCI. Evaluați Institutele Naționale de Cercetare-Dezvoltare-Inovare, Institutele Academiei Române, universitățile (pe partea de cercetare, inclusiv școli doctorale), și institutele Academiilor de ramură, apoi mai vorbim; pe concret, nu pe vise și impresii. 

Reacție la interviurile recente ale ministrului cercetării dl Lucian Georgescu

(completat în 11 septembrie)

În contextul apariției proiectului de OUG de rectificare a legii bugetului aducem următoarele completări articolului nostru:


La puțin timp după publicarea articolului nostru de mai jos a apărut și știrea că cercetarea pierde 318 milioane la rectificarea bugetară, lucru confirmat de documentul aflat pe site-ul MF.

Așa cum spuneam în articol „s-a format parcă un reflex al clasei politice ca atunci când se fac rectificări bugetare negative cercetarea să fie prima lovită”.

La nivel declarativ guvernanții promit marea cu sarea:

  • programul actual de guvernare  prevede o creștere cu 30% a bugetului cercetării
  • ministrul cercetării declară în interviul acordat Digi 24 că bugetul cercetării va fi „cu siguranță mai mare” (decât 2016, n.r.)

Să punem cifrele pe hârtie: Continuă lectura „Reacție la interviurile recente ale ministrului cercetării dl Lucian Georgescu”