Lansarea programului de cercetare Horizon Europe, programată pentru 2021, a avut deja loc în România

Cel puțin asta înțelegem noi din titlul celui mai recent comunicat de presă al Ministerului Cercetării și Inovării. După faza cu perpetuum mobile nu mai avem nicio așteptare de la compartimentul de PR al Ministerului, acesta trebuind urgent profesionalizat (pentru a-și redobândi măreția de altă dată – scuze, am dat copy/paste din alt text). Chiar dacă din titlul comunicatului înțelegem că data programată pentru lansarea Horizon Europe (adică început de 2021) a fost devansată și evenimentul a avut deja loc la București, cei de la PR-ul MCI revin în primul paragraf și spun că a fost de fapt o prezentare a viitorului Program. Păi ce e nene, până la urmă? Lansare sau prezentare?

Comunicatului conține o doză ridicată de ipocrizie. 

Cităm din discursul ministrului cercetării, Nicolae Burnete:

„[…] excelența nu trebuie doar răsplătită acolo unde este confirmată, ci trebuie să fie și identificată.” Mai exact, cum face România asta? Dle ministru, dincolo de nivelul declarativ noi nu vedem nicio acțiune în acest sens. Din contră, excelența în România este îngropată prin lipsa predictibilității în finanțare, competiții organizate în pripă, calitate scăzută a evaluărilor de proiecte, lipsa evaluărilor instituționale, a școlilor doctorale etc. Și apropos de excelență în cercetare, un exemplu elocvent despre cum nu se urmărește asta în România este competiția Proiecte Complexe de Cercetare de Frontieră (PCCF), lansată în mai 2016, proiectele câștigătoare nefiind încă contractate (acest lucru trebuind să se întâmple în martie 2017, conform calendarului aprobat pentru competiție). 

Ne permitem să echivalăm la nivel național competiția PCCF cu  Advanced Grants ale ERC, de care vorbiți, de asemenea în discursul dvs. Cităm: „Finanțările Consiliului European al Cercetării (Starting Grant, Consolidate Grant și Advanced Grant) reprezintă o soluție excelentă pentru maturizarea și stabilizarea excelenței la nivelul Uniunii.” Dacă credeți cu adevărat în asta, cum explicați bâlbâielile existente în cazul competițiilor naționale, PCCF constituind exemplul? 

Mergând pe linia echivalentelor naționale ale ERC Grants, PCE-urile ar fi egalul Consolidator Grants (apropos, e Consolidator, nu Consolidate cum apare în comunicat), iar TE-urile egalul Starting Grants. Ultimele PCE-uri au fost lansate în 2016 și contractate în iulie 2017, cu o întârziere de șapte luni, iar pentru anul în curs le alocați doar 82% din bugetul solicitat. Ultimele TE-uri au fost lansate în 2016 și contractate în mai 2018, cu o întârziere de 11 luni, limitându-le bugetul la 28% din cel total, în condițiile în care în primele luni se fac cele mai multe achiziții și se demarează cele mai multe activități în cadrul proiectelor. 

Dle ministru, măreția eforturilor noastre comune” pe care o afirmați în discurs rămâne o afirmație goală de conținut, bombastică, atâta timp cât România nu face niciun efort în sensul protejării și cultivării excelenței în cercetare. Ba mai mult, așa cum arătam și în recenta noastră scrisoare din Nature, închideți din ce în ce mai ermetic România în fața „cotropitorilor vestici”. Știți vorba aceea: acțiune și reacțiune. Nu putem face altceva decât să așteptăm reacțiunea, dar fiți sigur că atunci când veți sta la masă cu un „vestic”, acesta vă va trata cu aceeași indiferență cu care-l tratează și ministerul pe care-l conduceți. 

Vorbiți de prioritățile României în contextul preluării Președinției UE, dar nu suntem în stare să avem grijă de prioritățile pe care ni le stabilim chiar noi, prin Strategia noastră de cercetare (SNCDI 2014-2020). Această strategie nu numai că este departe de a fi respectată (conform acesteia ar fi trebui să avem 0,7% din PIB anul acesta pentru cercetare – avem 0,18%), dar nici măcar nu am făcut o evaluare intermediară a aplicării ei. Asta în contextul în care vorbiți și găzduiți evenimente legate de finalizarea primei versiuni a Horizon Europe, iar noi nici măcar nu visăm la continuatoarea SNCDI 2014-2020, ca să nu mai vorbim de elaborarea celei noi. 

 

PS: referitor la „onoranta poziție de Raportor al Parlamentului European pentru construcția bugetului FP9” a dlui Dan Nica, citim în comunicatul anterior al MCI că d-lui nu este de fapt responsabil de buget, ci de „regulation, rules of participation and dissemination”. Aici citim că „Christian Ehler will handle the ‘specific programme’”. Iar despre desemnarea raportorilor în Parlamentul European se poate citi mai mult aici, procesul fiind asemănător unei licitații, în care grupul parlamentar care dă cele mai multe puncte câștigă. 

România trântește ușa în nas laureaților premiilor Nobel

Nou (13 iunie): scrisoarea este acum publică aici.


Într-o scrisoare trimisă Nature, ce va apărea în ediția online de joi, 14 iunie, arătăm cum România a ajuns de râsul curcilor. Vorbim de Laserul de la Măgurele cu mândrie națională și aspirăm la statutul de „țară vestică” în domeniul cercetării, dar suntem de fapt singura țară  din acest eșalon care folosește exclusiv evaluatori români în competițiile de proiecte naționale. Expertiza unui laureat al premiului Nobel nu ar putea fi folosită în evaluarea proiectelor naționale pentru că deh, noi nu ne vindem țara! cum spuneam și în articolul precedent de pe blog. Asta presupunând că un nobelist ar avea timp și de noi…

Dacă totuși Înalta Poartă (adică Ministerul Cercetării și Inovării) ar vrea să-i acorde laureatului premiului Nobel onoarea de a evalua proiecte românești, acesta din urmă ar trebui să (i) învețe românește (pentru că proiectele sunt depuse în limba română); (ii) să meargă la șeful său (rector, director de institut etc.) și să-și ceară voie (adică să bifeze cerința meschină a Înaltei Porți cum că evaluatorii trebuie să aibă girul instituției gazdă); iar ulterior să (iii) încarce o declarație online pe site-ul „harta creierelor” (adică www.brainmap.ro) unde să scrie negru pe alb (și albastru – semnătura olografă) că nu a avut probleme etice și deontologice în ultimi 5 ani (atenție! 6 ani ar fi OK).

În scrisoarea din Nature punctăm această închistare a sistemului de cercetare românesc, condus de niște guvernanți cărora puțin le pasă ce înseamnă cercetarea de vârf la nivel mondial, fiind preocupați mai degrabă de cum să împartă ciolanul (banii puțini de la buget – 0,18% din PIB) clientelei politice și să se îndepărteze cât mai mult posibil de principiul „finanțarea urmează performanța”. Sperăm că cei ce vor citi scrisoarea și se vor întâlni ulterior cu românașii noștri neaoși din fruntea cercetării îi vor trage pe aceștia de mânecă (sau le vor da cu rigla peste degete) și le vor spune „așa nu!”. Să-i învețe câte ceva din Abecedarul modului în care se face cercetarea în lume și unde pe prima filă scrie că aceasta nu are granițe, măsuri restrictive precum utilizarea evaluatorilor naționali fiind antiștiințifice. Ce să mai vorbim de tâmpeniile acelea de declarații și învoiri de la șefu’…

“In ce conditii te-ai intoarce in Romania?”

Cu cateva luni in urma, Mihai Miclaus mi-a sugerat sa scriu un scurt articol pentru blogul sau despre cercetare. L-am rugat sa-mi sugereze o tema, iar una din cele doua a fost “in ce conditii te-ai intoarce in Romania?” Inainte sa spun (nerafinat) ce-mi trece prin minte, iata cateva lucruri despre mine: sunt din Ardeal, am fost seful de promotie din 1990 la sectia de calculatoare a Facultatii de Automatica si Calculatoare a Politehnicii Timisoara, am lucrat sapte ani in aceasta facultate (preparator, asistent si sef de lucrari), mi-am sustinut doctoratul in calculatoare in 1997 la aceeasi universitate, intre septembrie 1997 si august 2000 am fost doctorand la University of Cincinnati, OH, in Departamentul de Electrical si Computer Engineering (ECE), mi-am sustinut doctoratul in ECE la University of Cincinnati in august 2000, si de atunci sunt angajat la Stony Brook University (State University of New York), unde am trecut succesiv prin Assistant Professor, Associate Professor with tenure in 2006 si Full Professor din 2014. Am avut proiecte de cercetare finantate federal de National Science Foundation si DARPA. Sunt evaluator ABET pentru programele de Computer Science. Am condus cincisprezece teze de doctorat, iar fostii mei studenti lucreaza la IBM, ARM, Brookhaven National Laboratories, Facebook, Google, Linkedin si in alte locuri.

Deci, “in ce conditii m-as intoarce acasa?” Raspunsul scurt este, in nici una. De fapt unul din cosmarele pe care le am cam o data pe an este ca sunt iarasi la Politehnica din Timisoara. Nu stiu care este procesul psihologic prin care subconstientul meu genereaza acest cosmar, dar dupa mai mult de douazeci de ani traiti in SUA imi este imposibil sa ma intorc in Romania: nu exista nici un loc unde as putea desfasura o activitate profesionala similara cu cea de aici, as fi practic eliminat de la foarte multe din oportunitatile americane de cercetare (federale sau cu industria), as avea de-a face cu destule probleme de infrastructura si logistica si care aici sunt rezolvate automat de universitate, multe din conexiunile mele academice ar dispare repede, asta fara sa pomenesc ca baietii mei s-au nascut aici si pentru ei acasa este Long Island si New York. De fapt, toate cazurile de profesori, pe care ii stiu ca s-au intors acasa (nu neaparat in Romania) dupa perioade extinse in SUA, sunt situatii in care respectivii au trecut spre management academic: decani sau rectori.

Revenind insa la intrebarea lui Mihai, am sa o reformulez in urmatoarea intrebare: “care sunt trei motive care-mi dau satisfactie in job-ul meu la universitate?”

Primul care-mi trece prin minte este ca am fost intotdeauna stimulat de teme de cercetare extrem, extrem de interesante. Ca doctorand, am lucrat la un proiect al Air Force Research Laboratory. Ei aveau de rezolvat o problema concreta si spinoasa cu electronica de ghidare pentru rachete si care trebuia migrata automat (prin software) de la tehnologia anilor 50 si 60 in cea a sfarsitului anilor 90. Pe cat de practic si concret, proiectul a introdus probleme stiintifice foarte interesante: optimizare neliniara si de structuri, modelare simbolica si translatare automate de-alungul unei ierarhii de abstractizare. In afara de publicatii si contactele academice, extrem de stimulanta a fost interactiunea permanenta cu cercetatorii de la Air Force Labs, care trebuiau sa evalueze posibilitatea de a folosi in practica metodele, softul si circuitele create de colegii mei si cu mine. Apoi, teme interesante de cercetare au aparut in permanenta: electronica in dimensiuni atomice, mecanisme de adaptare automata pentru performanta inalta, sisteme de calcul integrate cu procese fizice, machine learning avansat pentru diverse aplicatii. In prezent, sunt foarte interesat de cercetare la granite intre algoritmi si psihologie, sociologie si creativitate. Agentiile federale de finantare (NSF si DARPA) (prin calitatea profesionala foarte ridicata a celor care fac parte din aceste agentii)  nu doar gestioneaza fondurile de cercetare, dar sunt un motor important in articularea acestor teme de cercetare interesante si stimulante.

Al doilea motiv, care imi trece prin minte, este ca am avut prilejul sa ma maturizez (sa evoluez) profesional si ca om, fara sa intru in conflict acut cu generatiile mai tinere sau mai in varsta. Un lucru care nu mi-a placut niciodata in cei sapte ani lucrati la Politehnica din Timisoara a fost conflictul permanent intre cei tineri si cei din generatiile mai varstnice. Cei tineri ne simteam blocati in posturi minore, fara sa avem prilejul de a ne arata talentul si entuziasmul, cei seniori erau nemultumiti pentru ca nu erau respectati si meritele lor nerecunoscute. Prin comparatie, aici m-am transformat mereu profesional, “reinventandu-ma” cam la fiecare opt ani. Faptul ca acum ma ocup de probleme la granita intre algoritmi si stiinte sociale nu este intamplator, ci progresia incercarilor mele de a studia la inceput probleme de optimizare, apoi de a intelege ce aspecte cauzale si constrangeri fac aceste optimizari posibile si in fine cum se formeaza cauzalitatea si constrangerile la nivelul unei multimi de probleme si de agenti care le rezolva. Astfel, fiecare din noi isi parcurge propria lor traiectorie intelectuala, facuta posibil de mediul academic stimulant, competitiv, colegial, stabil si desigur placut.

In fine, al treilea motiv este acela ca ma simt util, ca munca mea serveste unui scop, ca produce ceva cu cap si coada. Am deseori senzatia ca fac parte dintr-un continuu format din studentii mei undergraduate si graduate, fostii mei studenti care acum lucreaza “in the real world”, colegii mei mai tineri, profesorii cu zece sau douazeci de ani mai in varsta ca mine (si care continua sa-mi dea sfaturi intelepte) si uneori chiar si elevii de liceu, care vin peste vara in laboratorul meu. Vad secventa de generatii, una dupa alta. Am incercat cu diverse ocazii sa “give back” locurilor unde m-am nascut si crescut (fostului meu liceu si facultate). Am observat insa ca orice activitate dureaza cam un an: dupa entuziasmul inceputului, lumea din tara isi pierde interesul si cand eu cred ca a venit momentul sa apasam pe acceleratie si sa trecem la o alta viteza, mi se spune ca prioritatile lor au devenit altele. Astfel, senzatia mea a fost mereu ca Romania nu are de fapt nevoie nici de mine, nici de expertiza mea si nici de experienta mea.

Fara sa am o solutie concreta la intrebarea lui Mihai Miclaus, inchei enumerand trei lucruri importante in cariera profesionala a fiecaruia: accesul la probleme si proiecte interesante, stimulante, legate de nevoi actuale pentru economie si societate; posibilitatea de a evolua si de a te implini functie de preocuparile si interesul fiecaruia; si certitudinea ca efortul tau nu este in zadar, ci produce ceva folositor cuiva.