Despre ELI-NP sau cum se ambiționează România să piardă 25 de milioane de euro pe an

Pe 14 mai pe site-ul Extreme Light Infrastructure (ELI) a apărut o știre (link) care a trecut  oarecum  neobservată în România: Cehia, Ungaria, Italia și Lituania au început demersurile necesare pentru constituirea unui  Consorțiu European de Infrastructură de Cercetare (European Research  Infrastructure Consortium) numit ELI-ERIC. Marea Britanie a confirmat ca va fi “founding observer”. În acest articol încercăm să prezentăm implicațiile acestei acțiuni asupra celui mai mare proiect de cercetare românesc: ELI-NUCLEAR PHYSICS (Laserul de la Măgurele).

Sursa foto: Facebook Federația Hermes

 Pentru cititorii nefamiliarizați cu subiectul facem câteva considerații introductive. ELI este unul dintre cele mai mari proiecte științifice ale Uniunii Europene implicând lasere de mare putere, surse de particule și surse de raze gama. Proiectul în valoare de 875 de milioane de euro finanțat din fonduri structurale are trei piloni: ELI-BEAMLINES implementat în Cehia (325 milioane euro), ELI-ATTOSECOND implementat în Ungaria (240 milioane de euro) și ELI-NUCLEAR PHYSICS (ELI-NP) implementat în  România (310 milioane de euro). Italia, Franța, Germania și Marea Britanie coordonează dezvoltarea proiectului. Un proiect de o asemenea amploare implică costuri foarte mari nu doar în faza de implementare (construcția de clădiri și echipamente științifice), dar și în faza de operare. În cazul ELI costurile anuale de operare ale celor trei piloni sunt estimate la 75 de milioane de euro. Deoarece aceste costuri sunt prohibitive pentru un singur stat (sau chiar trei state est-europene) în general aceste proiecte mari sunt administrate de către structuri trans-naționale, iar costurile sunt repartizate în funcție de participarea la experimente, PIB sau alte mecanisme/criterii.

Exemplul cel mai vizibil este European Organization for Nuclear Research sau, cum este mai bine cunoscuta, CERN (Geneva, Elveția), laboratorul unde a fost descoperit bozonul Higgs. În momentul de față CERN are 23 de membri, România făcând parte din 2016. Pentru implementarea și operarea infrastructurilor de cercetare de interes european, Uniunea Europeană dispune de o forma de organizare specifică numită European Research Infrastructure Consortium – ERIC (link).  Despre un astfel de consorțiu se vorbește în știrea de la începutul articolului.

Prima întrebare care se pune este: din moment ce România este parte din proiectul ELI, de ce nu a fost invitată să facă parte din ERIC-ul inițiat de către Cehia, Ungaria, Italia și Lituania? 

Semnale că existau dificultăți în implementarea pilonului românesc au aparut din anul 2018. Cunoscut  sub numele de “Laserul de la Măgurele” proiectul românesc construit în cadrul Institutului de Fizică și Inginerie Nucleară- Horia Hulubei (IFIN-HH) este constituit din doua mari infrastructuri: două brațe laser de 10 PW și o sursă de raze gama, aceasta din urmă în valoare de aproape 66 de milioane de euro.  Contractul pentru sursa gama a fost câștigat de un consorțiu numit EuroGammaS în care participau echipe din 8 țări europene și din care fac parte Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Italia) (liderul consorțiului), Università degli Studi di Roma “La Sapienza” (Italia), Centre National de la Recherche Scientifique (Franta),  Alsyom S.A.S (Franta), Comeb S.R.L (Italia), ScandiNova Systems AB (Suedia). În 2017-2018 EuroGammaS a făcut măsurători în cadrul clădirii în care urma să fie instalată sursa și a cerut modificări la aceasta pentru îndeplinirea standardelor tehnice și de protecție a personalului. (link Nature, link Recorder) Poziția părții române (IFIN-HH) a fost că toate specificațiile tehnice au fost îndeplinite și că EuroGammaS trebuie să instaleze sursa. De asemenea IFIN-HH nu a permis EuroGammaS  să facă schimbările cerute deși consorțiul european s-a oferit să plătească pentru acestea. In Noiembrie 2018, Nicolae Zamfir director al IFIN-HH și ELI-NP a reziliat contractul cu EuroGammaS. Consorțiul a atacat în instanță rezilierea contractului (dosarul cu nr. 3896/93/2018 aflat pe rol la Tribunalul Ilfov) și a depus o contestație la noul contract pentru o nouă sursă gama (numită VEGA) câștigat de o companie Americană: Lyncean Technologies.

Având în vedere dimensiunea și importanța proiectului, Comisia Europeană a încercat să medieze conflictul dintre IFIN-HH și EuroGammaS prin intermediul comisarilor Corina Cretu și Carlos Moedas. Conform jurnaliștilor de la Nature (link) în ianuarie 2019 reprezentații români, italieni și francezi au ajuns la un acord în care se stabilea că rezilierea contractului trebuia anulată, IFIN-HH trebuia să refacă clădirea, iar EuroGammaS să suspende acțiunile legale. In aprilie 2019 reprezentanții Comisiei Europene, împreună cu miniștrii cercetării din Franța și Italia au scris ministrului român, Nicolae Hurduc, având în vedere ca partea română nu semnase acordul. Acesta nu a răspuns, la fel cum nu a răspuns nici solicitărilor jurnaliștilor de la Nature pentru a comenta. Pentru a înțelege dimensiunea problemei trebuie precizat că în decembrie 2018 ministrul cercetării din Franța (țară care a susținut implementarea ELI-NP în România) a emis un document (link) prin care se suspendau toate colaborările franceze cu pilonul ELI-NP și se interziceau echipelor franceze participari în proiecte care implicau cercetători din ELI-NP (aceste interdicții nu se aplicau în cazul pilonilor din Cehia și Ungaria). Această interdicție este valabilă și acum după cum se vede din următorul mail trimis la începutul anului (link). Conform Nature, în noiembrie 2019 ministrul ceh al educației a trimis o nouă scrisoare ministrului N. Hurduc prin care acesta era anunțat că la adunarea generală a ELI din octombrie, Franța, Italia, Germania și Marea Britanie și-au exprimat “îngrijorări serioase” privind disputa dintre IFIN-HH și EuroGammaS  și ca urmare reconsideră dacă vor participa în ELI-ERIC.

În aceste condiții și având în vedere că proiectul românesc probabil va deveni complet funcțional în 2023 (pilonul ceh va fi complet funcțional anul acesta, în timp ce cel maghiar va fi funcțional în 2021)  inițierea ELI-ERIC nu este o surpriză având în vedere că existau semnale încă de anul trecut. Neincluderea României în procedura de inițiere a consorțiului reprezintă un vot de blam din partea comunității științifice europene ale cărui consecințe sunt greu de cuantificat. La nivel financiar dacă România nu va face parte din ELI-ERIC asta înseamnă că va trebui să plătească costurile de operare, mentenanță și upgrade ale ELI-NP. Dacă facem un calcul simplu împărțind în mod egal pentru cei trei piloni costurile estimate de operare și mentenanță obținem aproximativ 25 de milioane de euro pe an. Anul acesta tocmai a fost semnat un contract de mentenanță (link) numai pentru laserul construit de THALES (companie multinațională franceză) în valoare de 30 de milioane de euro (fără TVA) pentru 40 de luni. Pentru a înțelege dimensiunile enorme ale acestei sume raportat la bugetul cercetării (unul dintre cele mai mici din UE raportat ca procent din PIB) tot bugetul pe trei ani al competiției de Proiecte de Cercetări Exploratorii recent lansate pentru toate domeniile științifice, matematică, fizică, chimie, științe socio-umane, etc,  este de 18 milioane de euro. 

Mult mai surprinzătoare este reacția oficialităților române. Interviul secretarului de stat pentru cercetare, Dragoș Ciuparu, pentru EduPedu este revelator in acest sens (link). Din punctul acestuia de vedere: “problema cu sistemul Gamma e un litigiu comercial și că atâta timp cât se afla în instanță nu vad ce putem face noi”. (reamintim că rezilierea contractului cu EuroGammaS a fost făcută de către partea română). Un alt pasaj relevant este reprodus mai jos:

Au fost niște discuții prin care se susțineau anumite decizii la nivelul ERIC care în opinia noastră erau anormale. Se refereau la faptul că pentru ca să poți să angajezi, de exemplu, o femeie de serviciu la ELI-NP [pilonul din România reprezentat de Laserul de la Măgurele – N.Red.] trebuia să obții aprobarea ERIC. Iar controlul mergea până la aplicarea experimentelor. Deci foarte multe decizii anormal ridicate la nivel de ERIC, ceea ce însemna că se pierdea foarte mult din independența științifică, funcțională și administrativă a tuturor pilonilor. În condițiile astea, România a expus niște puncte de vedere și, la un moment dat, s-a întrerupt dialogul

Aparent Cehia și Ungaria nu au o problemă cu angajarea femeilor de serviciu cu aprobarea consorțiului, noi avem. Putem să ne întrebăm retoric: oare la CERN cum se face? Din același interviu aflăm că: “nu știu cum arată în final acordul de consorțiu pentru că nu m-au contactat niciodată de când am preluat mandatul”.  Ca o parte pozitivă remarcăm unitatea de mesaj a actorilor importanți, directorul ELI-NP, Nicolae Zamfir, secretarul de stat pentru cercetare, chiar și fostul ministru al educației, Daniel Funeriu (link), toți spun că e un litigiu comercial sau formulări echivalente. Ne recunoaștem limitările în ceea ce privește luarea și interpretarea deciziilor la nivel înalt, dar din reacțiile țărilor importante la nivel european care coordonează proiectul ELI (Franța, Italia, Germania și Marea Britanie) ni se pare că acestea nu au îmbrățișat argumentele părții române.

Mai mult decât atât, după cum am menționat în paragrafele anterioare, Franța a interzis orice colaborare între cercetătorii francezi și ELI-NP, iar anul acesta a extins aceste interdicții la tot IFIN-HH. Desigur se pot imagina scenarii mai complexe, dar noi credem că briciul lui Occam are prioritate și explicația cea mai simplă este cea validă. Teoriile conspiraționiste le lăsăm persoanelor cu activitate intelectuala mai complexă decât a noastră.

Credem că este util să vorbim și despre managementul ELI-NP. Nicolae Zamfir este director al ELI-NP de la lansarea proiectului în 2012. Acesta îndeplinește și funcția de Director General (DG) al IFIN-HH (în cadrul căruia este construit pilonul românesc) începând cu anul 2004. N. Zamfir este membru al Academiei Române, președinte al Secției de Științe Fizice și vicepreședinte al Coaliției Naționale pentru Modernizarea României (CNMR) condusa de Alexandru Cumpănașu (link). Pentru cititorii care își pun întrebări privind longevitatea dlui N. Zamfir în funcția de DG al IFIN-HH trebuie din nou să facem niște precizări. In general pozițiile de DG de INCD-uri se ocupă prin concurs și mandatul durează patru ani (asta dacă nu primesc prelungire după prelungire de la minister și nu mai dau concurs). Să o luăm cronologic.  În 2016  au fost organizate ultimele concursuri de DGi de INCDuri, iar acestea au expirat anul acesta sau urmează să expire. Este deci nevoie de noi concursuri pe acele poziții sau, în unele cazuri, mandatele pot fi prelungite. În ianuarie am scris articolul (link) pe blogul Doi Mici și un Anc despre INCDurile cu directori cu probleme. După instalarea noului secretar de stat pentru cercetare Dragoș Ciuparu s-au anunțat concursuri la toate INCD-urile menționate de noi în articolul de blog, mai puțin unul, anume IFIN-HH. Asta înseamnă că articolul avea dreptate, însă, avea dreptate și în privința DGului de la IFIN-HH. Ca o măsură tranzitorie DGi ai institutelor unde a expirat mandatul au primit prelungiri pentru 6 luni și în această perioadă trebuiau organizate concursuri. Până aici totul părea în regulă.

Informațiile pentru articolul de blog au fost preluate de pe o pagina de pe site-ul MEC (link) unde se găsește componența Consiliilor de Administrație (CA) și numele directorului general pentru fiecare INCD. Pe atunci fiecare nume de DG avea un link care conținea  ordinul de numire al respectivului DG. Aceasta era situația la începutul  anului. Însă, noile ordine de numire, cele cu prelungirile pe 6 luni (sau mai mult ?) nu au mai fost postate pe site-ul MEC. Prin luna martie la linkuri apăreau tot ordinele vechi.  Având în vedere lipsa noilor ordine de numire Federația Sindicală Hermes a cerut MEC (majoritatea INCDurilor sunt în coordonarea MEC) ordinul de numire al DGului IFIN-HH. Răspunsul la cererea lor a fost incredibil (link). Pe scurt, dl Ciuparu spune în acel răspuns că acel ordin conține date care intră sub incidența GDPR. Daca am ajuns aici, este momentul potrivit să vă spunem ce date conține un astfel de ordin. Ba mai bine vi-l arătăm (link). Dupa cum se vede conține baza legală, numele INCDului și numele DGului. Atât! Numele DGului nu poate fi secret și nici a locului în care a fost numit, că acesta este scopul ordinului… sa îl numească. Și nu, ordinele actuale nu conțin mai multe date. La linkul acesta găsiți și un ordin actual (link). Abuzul MEC este evident și credem că nu mai e nevoie de alte comentarii.

Deși Federația Hermes a făcut o revenire arătând că ordinele de numire nu intra sub incidenta GDPR (link)  iar Asociația Ad Astra a cerut printr-o petiție să se facă publice ordinele de numire  pentru toate INCDurile (link)  răspunsurile MEC au fost la fel (link). Doar că cei de la MEC nu s-au oprit la aceste răspunsuri. Între timp au început să lucreze la acoperirea urmelor având în vedere ca informațiile cerute erau publice până la cererile federației și ale asociației. Ca urmare pagina a fost modificată și acum, așa cum se vede în linkul postat mai sus, conține doar numele DGului (fără link la ordinul de numire) și componența CAurilor. În același timp, domnul G. Bala de la MEC trimitea următoarea adresă la INCDuri (link). După cum vedeți  cere institutelor să publice tot felul de informații, dar nu și acele ordine. Trebuie apreciată din nou consecvența. Deci, acum pe pagina MEC găsiți numele DG si CAurile, iar mai multe informații pot fi găsite în pagina INCDului, dar atenție, nu si Ordinul de numire al DGului. Noi am salvat pentru posteritate o versiune a paginii respective luată de aici (link). Mai recent, adică in 17.06.2020 și din nou dând dovadă de consecvență, pentru că mai multă lume le-a cerut ordinele de numire, domnul G. Bala a mai trimis câte o scrisoare (link) directorilor de INCDuri explicându-le sfătos că aceste ordine de numire conțin date personale și apoi îi întreabă daca aceștia își dau consimțământul ca MEC să le facă publice.

Cititorul probabil își pune acum din nou o întrebare: De ce există un singur INCD (IFIN-HH) unde nu se organizează concurs și în același timp MEC lucrează asiduu la ștergerea tuturor urmelor privind ordinele de numire anterioare?

Răspunsul este simplu dacă ne uităm pe CV-ul public al dlui Zamfir care are 68 de ani împliniți și citim cu atenție Art.11 al HG  576/2016 privind aprobarea Metodologiei de concurs pentru ocuparea funcției de DG la INCD care precizează:

ART. 11

(3) Directorul general, numit în condițiile alin. (1), încheie, în termen de maximum 30 de zile de la emiterea ordinului de numire, un contract de management cu conducătorul autorității publice în coordonarea căreia funcționează INCD pe o durată de 4 ani, dar nu mai mult de data îndeplinirii condițiilor de pensionare.

(7) În situația îndeplinirii de către directorul general în exercițiu a obligațiilor asumate prin contractul de management, la expirarea termenului prevăzut, părțile pot conveni prelungirea contractului, o singură dată, pe o perioadă de maximum 4 ani, dar nu mai mult de data îndeplinirii condițiilor de pensionare.

Deci, după cum se vede în cazul dlui Zamfir acesta nu putea primi prelungire nici măcar pentru 6 luni (vârsta de pensionare pentru cercetători  și funcționari publici este de 65 de ani).  Să recapitulăm ce face MECul pentru menținerea în funcție a dlui Zamfir : a) organizează concursuri peste tot in afara de IFIN-HH b) la IFIN-HH prelungesc mandatul acestuia cu încălcarea legii; c) efectiv secretizează ordinele de numire a DGilor pentru a ascunde această ilegalitate (în lipsa ordinului de numire acesta nu poate fi atacat în contencios administrativ de către părțile interesate); d) șterg orice referințe la ordinele anterioare.

Pentru a vă forma o imagine completă, drepturile salariale ale DG al IFIN-HH pe anul 2019 erau de 450000 RON (link), la acestea se mai adaugă și veniturile ca director al ELI-NP care în momentul de față nu sunt cunoscute deoarece conducerea IFIN-HH nu își publică declarațiile de avere si interese (contrar adresei ANI – link). 

Având în vedere performanțele manageriale ale dlui N. Zamfir prezentate în prima parte a articolului cât și implicațiile legale legate de prelungirea mandatului acestuia noi ne întrebăm dacă nu cumva ne scapă nouă ceva. In momentul de față N. Zamfir este în conflict deschis cu peste 90 de cercetători din cadrul IFIN-HH, poziția părții române în cadrul ELI este eufemistic spus șubredă (reamintim ca partenerii din ELI nici nu ne mai contactează), dar ministerul este dispus să încalce legea pentru menținerea în funcție a acestuia. Din nou noi credem ca explicația cea mai simpla pe care o intuiesc cititorii este cea corecta.

În opinia noastră posibila eliminare din ELI-ERIC ar fi un rezultat dezastruos pentru cercetarea românească și nu luăm în considerare numai costurile financiare de operare și mentenanță ale pilonului românesc. Costurile de imagine și încredere ale cercetării românești le pot depăși pe cele financiare. În același timp este cert că și Comisia Europeană încearcă din răsputeri să evite acest deznodământ pentru că această excludere reprezintă un eșec major și al acesteia. De aceea noi sperăm să se ajungă la o soluționare pozitivă a acestei situații prin includerea României în ERIC-ELI.

Încheiem cu două aspecte care nouă ne lasă un gust amar. Primul aspect este legat de tăcerea  cercetătorilor și chiar și a jurnaliștilor din România pe acest subiect (două notabile excepții sunt reportajul Recorder și mai recent emisiunea Starea Nației). O justificare întâlnită este că în momentul de față nu avem o persoană capabilă sa îl înlocuiască pe N. Zamfir. Daca acest argument ar fi adevărat atunci se poate spune că proiectul ELI-NP este un eșec absolut și decizia implementării acestuia în România este o eroare. Altă justificare a tăcerii acestora este că s-ar afecta interesele naționale. Nu putem spune decât că interesul național nu se confundă cu interesul unei persoane. Al doilea aspect este legat de implicarea secretarului de stat pentru cercetare, Dragoș Ciuparu. De numele acestuia împreună cu fostul ministru al educației Daniel Funeriu se leagă probabil cea mai consistentă încercare de reformă a cercetării din România în perioada 2009-2012 (introducerea evaluatorilor străini, doi ani la rând de competiții de Tinere Echipe, Burse Postdoctorale și Proiecte de Cercetare Complexe, etc.). Dlui Ciuparu îi sunt delegate de către ministrul Anisie atribuțiile privind cercetarea și în această calitate acesta a girat/semnat ordinul de numire al lui N. Zamfir. Din păcate nu ne putem preface ca acesta nu știe de implicațiile[1] semnării acelui ordin, la fel cum doamna Anisie nu se poate scuza. De aceea, afirmațiile acestuia în ultimul interviu pe tema neincluderii ELI-NP în consorțiul ELI-ERIC (link) în care declara că: „E inutil să căutăm vinovați” nu reprezintă nimic altceva decât încercarea de acoperire a managementului defectuos la care a contribuit și dumnealui. În acest caz e potrivit un citat dintr-un film de Christopher Nolan: “You either die a hero or you live long enough to see yourself become the villain”.


[1] Din punctul de vedere al unuia dintre noi, cel care l-a numit pe N. Zamfir în funcția de DG al IFIN-HH după împlinirea vârstei de pensionare a săvârșit fapta de abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 297 alin. (1) CP rap. la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Asta pentru că în afara încălcării HG  576/2016 se încalcă si Art. 517 (2) al Codului Administrativ (OG 57/2019) (IFIN-HH este instituție publică în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării, iar directorii sunt funcționari publici).

În timp ce România premiază „invențiile” de la Geneva, cercetătorului român din diaspora îi arde de Nobeluri – interviu cu Mircea Ivan

Doi Mici și un Anc (MMA) au stat la povești cu Mircea Ivan, (tenured associate) profesor la Indiana University School of Medicine, SUA și prim-autor al articolului din Science care a stat la baza acordării Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2019. Mircea este românul care s-a apropiat cel mai mult de Nobel, după George E. Palade, laureat în 1974, ambii lucrând însă în laboratoare din SUA. 

Am discutat despre:

  • „Furtuna perfectă”, aducătoare de premiu Nobel.
  • Cum ar putea România să atragă înapoi oameni ca el, adică resursă umană înalt calificată.
  • Bugetul cercetării, care ar trebui administrat independent de factorul politic, de Academia Româna, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCDuri etc.
  • Condiția de a fi petrecut minim un an în sistemele vestice de cercetare înainte de a obține un post pe perioadă nedeterminată în România. 
  • Ce face un aproape „Nobelist” în timpul liber.

Interviul integral este mai jos:


MMA: Salut. În primul rând, te rugăm să ne faci o scurtă auto-biografie.

MI: Sunt născut în Bașov, am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București în 1993, urmată de PhD pe oncologie moleculară în Marea Britanie la University of Wales College of Medicine (actualmente parte din Cardiff University). În 1998 am început să lucrez ca postdoctoral fellow la Dana – Farber Cancer Institute (institutul de cancer al Harvard Medical School, Boston) în grupul lui Bill Kaelin încercând să descifrez mecanismele moleculare ale cancerului renal. Proiectul meu a avansat într-o direcție neașteptată, ducând la descoperirea senzorilor celulari de oxigen. Articolul publicat în revista Science în 2001, al cărui prim autor am fost, a fost recunoscut de comitetul Nobel ca esențial pentru premiile din 2019. La sfârșitul anului 2003 am devenit la rândul meu investigator principal la Tufts University School of Medicine tot în Boston, studiind noi mecanisme de adaptare celulară la variațiile concentrației de oxigen. În 2008 m-am mutat la Indiana University School of Medicine, inițial ca tenure-track assistant professor, iar din 2015 ocup poziția de tenured associate professor.

MMA: Referitor la articolul din Science, explică-ne, te rugăm, despre ce este vorba.  

MI: Pe scurt, cercetările mele în laboratorul lui Bill Kaelin au dus la identificarea unor enzime din familia prolil hidroxilazelor care funcționează în toate celulele metazoare, și sunt esențiale pentru adaptarea acestora la variațiile concentrației de oxigen din mediul ambiant. 

MMA: Care e diferența dintre cercetare de Nobel și cercetare în general? Poate cineva identifica și investi în cercetare de “Nobel”?

MI: Să faci cercetare de Nobel nu poate să fie un scop în sine. Pe de altă parte este esențial după părerea mea să faci cercetare care să îndeplinească următoarele condiții: 1) să încerce să răspundă la întrebări importante, 2) să fie reproductibilă, 3) să abordezi problema din cât mai multe unghiuri. Natura are toate răspunsurile dacă știi cum să întrebi și să ii asculți răspunsurile.  În circumstanțe rarisime se poate întâmpla să fii prins în acel “perfect storm” din care iese o descoperire care peste decenii conduce la premiul Nobel, dar pentru asta trebuie să fii în locul potrivit și la momentul potrivit. Pentru a realiza cât de rar se pot întruni astfel de condiții, uitați-vă la cate Nobeluri a recoltat acest colos academic numit Harvard în ultimele decenii. Veți fi surprinși…

MMA: Ce măsuri ar trebui luate ca Mircea Ivan să se mute în România?

MI: Din păcate o mutare permanentă în cazul meu nu ar fi posibilă din considerente ușor de înțeles. După 25 de ani, am prins rădăcini prea adânci aici. Pe de altă parte, nu trebuie să fiu fizic în România 100%. În zilele noastre colaboratorii pot fi în contact în timp real din orice colț al lumii. Ceea ce aș dori să vad sunt masuri prin ca să fie stimulate aceste colaborări fără frontiere geografice. Desigur, o atmosfera propice ar facilita și reîntoarceri de succes din rândul celor mai tineri. Deci revenim până la urmă la întrebarea precedentă.

MMA: Cum vezi implementate aceste colaborări fără frontiere geografice? Crezi că sistemul tenure-track american ar fi implementabil în România pentru atragerea de resursă umană înalt calificată? Vezi propunerile Ad Astra pentru Tenure-Track Romania de aici.

MI: Da, cred că în România ar trebui să se introducă tenure-track, dar va trebui arbitrat cât mai imparțial. Aici este sistemul „arm-length” când e vorba de scrisorile de recomandare. Dacă x-ulescu aplică pt poziție tenure-track va trebui să obțină scrisori de recomandare de la indivizi cu care nu a colaborat. De exemplu, eu nu am putut să folosesc vreo recomandare de la Kaelin. Dar orice sistem poate fi pervertit, din păcate – scrisori de recomandare de la cumetri și amici, ne facem noi reviste ISI dacă nu putem ajunge la ele etc. În cele din urmă tot ajungem la cine-l controlează pe controlor. Dacă se face un sistem de tenure-track la discreția completă a senatului unei universități e inutil. 

MMA: Bugetul alocat cercetării este la minim istoric. Cine este de vina? Doar politicienii? Sau și comunitatea științifică din țară?

MI: Legat de buget (si aici nu e numai o problemă a României) în anii care urmează mi-e teama că acesta va fi sub presiune tot mai mare să susțină pensiile. Fără îndoială că trebuie cerută o creștere semnificativă, dar nu cred că este realist să sperăm la ceva spectaculos. Problema cea mai mare la momentul actual este diluarea fondurilor de cercetare, așa puține cum sunt ele. Sunt mult prea multe institute și grupuri care nu produc mai nimic, dar absorb fonduri și compromit șansele de dezvoltare ale minorității cu potențial real. 

MMA: Cat de mult ar trebui să îi fie factorului politic să interfereze cu modul în care sunt gestionați banii alocați cercetării? Crezi că o structura de tip NSF cu al său National Science Board din SUA (detalii aici) s-ar preta în locul puzderiei de consilii consultative din subordinea MEC?

MI: Trebuie constituit un organism independent de evaluare, așa cum sugerați și voi, un fel de NSF romanesc (RSF?). Când zic independent, mă refer la independent de partidele politice, de Academia Romana, Consiliul Național al Rectorilor, Consiliul Național al Directorilor Generali de INCDuri etc. Desigur, membri individuali pot fi afiliați politic, sau membri ai Academiei, dar organizația per se să fie independentă prin statut. Trebuie să rămână proaspătă, membrii să nu fie pe viață, ci cu mandat limitat de 4-5 ani. Ideal ar fi să includă și membri ai diasporei (1/3) și cercetători din Romania (2/3), aleși pe bază de merit științific, experiență ca evaluatori etc. Pe de altă parte,  dacă evaluările acestui „NSF” rămân doar pe hârtie și nu sunt urmate de restructurarea corespunzătoare, nu am făcut nimic. 

MMA: Ar fi benefic pentru sistemul național românesc de cercetare ca la angajarea pe perioadă nedeterminată să existe cerința pentru candidați de a fi efectuat minim un an de stagiu de cercetare (master, doctorat sau postdoctorat) în instituții din țări membre OECD? 

MI: Absolut. Ca o sugestie, nu aș limita stagiul la un an, pentru că un an pare mult, dar de fapt trece foarte rapid și este probabil insuficient pentru un rezultat real. Cel puțin în cercetarea biomedicală ar trebui judecat de la caz la caz, desigur, dar a lucra în țări membre OECD o perioadă de timp mi se pare esențial pentru a candida la un astfel de post. 

MMA: Cum ti se pare că multe din CV-urile cercetătorilor din Romania arată că au studiat și activat la maxim 1-2 instituții, de obicei din același oraș. De multe ori pornind de la a fi student și ajungând profesori, trecând prin toate treptele și gradele în cadrul aceleiași facultăți?

MI: Imobilitate geografică și științifică în cel mai rău mod cu putința.

MMA: Ce face un aproape “Nobelist” în timpul liber ? 

MI: Încerc să citesc cât mai mult și divers, istorie, istoria științei, astronomie. Încerc să intru în dialog cu oameni din domenii foarte diferite și să rămân deschis la idei noi.  Ca o minte să rămână proaspătă și creativă trebuie să își facă timp liber.

Cercetător român de top trimis la plimbare de instituțiile românești, acceptat de japonezi, americani și mexicani – interviu cu Vlad Manea

 Vlad Manea (H-index WoS = 21) este în prezent membru al Academiei Mexicane de Științe, cercetător senior în cadrul UNAM, fost cercetător postdoctoral la Caltech, fost membru al Consiliului Național de Etică din România (cel ras de ministrul Șerban Valeca în 2017), are peste 2.000 de citări, iar din toamnă va începe un stagiu de cercetare de un an la Kobe University din Japonia care se va adăuga la cei 20 de ani petrecuți deja în sistemele de cercetare ale altor țări. 

Doi Mici și un Anc au discutat cu Vlad despre:

  • Cum reușește Mexicul să aibă o universitate în plutonul fruntaș de 100 cele mai bune universități din lume în timp ce România se zbate să stea în top 1.000 cu ale sale universități.
  • Cursurile învechite („la nivelul anilor ‘65”) care încă se predau la universitățile românești.
  • Consangvinizarea academică din România și cum sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații).
  • Piedicile pe care sistemul românesc le pune în calea repatrierii cercetătorilor și pașii de urmat pentru atragerea resursei umane înalt calificate în România.
  • Ușile închise în nas în repetatele încercări de a se repatria „pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea  […]”
  • Ce ar trebui să includă un program național de repatriere a cercetătorilor din diaspora.
  • Disfuncționalitatea procesului de evaluare a proiectelor de cercetare din România. 
  • Premiile Academiei Române, Vlad ambiționându-ne să găsim timp pentru a ridica preșul și de pe acestea.

Ne-a mai spus Vlad:

„Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”

Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele), atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc.”

Interviul integral este mai jos:


M.M.A. : Salut Vlad, pentru început te rugăm să ne spui câte ceva despre tine și cariera ta de până acum.  

V.C.M. : Sunt născut în București, în 1972. Am absolvit Facultatea de Hidrotehnică din cadrul UTCB în 1995, iar apoi în 1996 am obținut un Master în Inginerie Geotehnică tot la UTCB. În paralel am urmat cursurile facultății de Geologie și Geofizică-specializare Goefizica din cadrul UB, facultate pe care am absolvit-o că șef de promoție în 1997. În 1999 am absolvit un curs de studii postuniversitare de Master în GIS (Geographical Information Systems) în cadrul UTCB, iar în 2001 am fost acceptat la PhD în Mexic, în cadrul Institutului de Geofizică-departamentul de Seismologie și Vulcanologie- Universitatea Națională Autonomă din Mexico (UNAM). Bursa pe care am obținut-o din partea UNAM a fost pe strict 3 ani. Am terminat doctoratul în 2004, cu 4 articole că prim autor și alte 4 articole în coautorie în reviste ISI de impact (Tectonophysics, Geophysical Journal International, Physics of the Earth and Planetary Interiors, Earth and Planetary Science Letters, etc). În toamna anului 2004 am plecat la Caltech ca Postdoc, unde am lucrat cu domnul profesor Mike Gurnis (http://web.gps.caltech.edu/~gurnis/) pentru mai bine de 2 ani. Spre sfârșitul lui 2006, m-am întors în Mexic, unde am obținut o poziție de cercetător în cadrul Centrului de Geostiinte-UNAM (UNAM se află pe locul 103 în lume conform The Times Higher Education World University Rankings, și este cea mai bună Universitate din America Latină, Spania și Portugalia). Principalele mele preocupări științifice sunt legate de: geodinamică și științe planetare, simulări numerice, supercomputing, scientific visualization. În prezent, sunt cercetător senior în Centrul de Geostiinte-departamentul de geofizică-UNAM, și profesor (assignment teacher) în cadrul Facultății de Științe-UNAM. Am un indice Hirsch de 24 (Google Scholar) și peste 2000 de citări. Sunt membru regular al Academiei Mexicane de Științe. În perioada 2016 și 2017 am făcut parte din Consiliul Național de Etică, desființat de fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. În România colaborez în prezent cu Institutul de Astronomie al Academiei, pe probleme de impact de asteroizi și alte probleme legate de științele planetare, cu Institutul de Geodinamică al Academiei pe probleme de geodinamică, și cu Universitatea București-Facultatea de Geografie, pe probleme legate de diapirismul salin. 

M.M.A. : Am înțeles că ai colaborări cu cercetători români de la câteva instituții?  

V.C.M. : Da, în ultimii 10 ani am avut ocazia să interacționez cu sistemul de cercetare românesc, de la Institute ale Academiei Române, INCD-uri și Universități, practic cu tot spectrul de cercetare românesc, evident din domeniul meu de cercetare.  

M.M.A. : Prin intermediul acestor colaborări și nu numai, încerci să te ții la curent cu sistemul de cercetare din România? 

V.C.M. : Sigur, unul din scopurile principale este să colaborez cu colegii din țară și să introduc în cercetarea românească o parte din cunoștințele mele dobândite în străinătate.  

M.M.A. : Cum se compară acesta cu cel din Mexic de unde ți-ai petrecut cei mai mulți ani? Poți încerca să faci și o comparație cu SUA, unde ai fost la postdoctorat. 

V.C.M. : Primul meu contact serios cu un alt sistem de cercetare a fost în Mexic, la Universitatea Națională, unde mi-am făcut doctoratul. 

Mexic: Am să discut mai întâi diferențele/asemănările (a) la nivel de PhD și apoi (b)  la nivel de cercetător. 

a) La doctorat există 2 posibilități de obținere a titlului: cu articole ISI, min 3 la număr ca prim autor, reflectând preocuparea pentru o anumită temă de cercetare, sau cu 1 articol ISI ca prim autor și teză redactată în spaniolă. Studenții sunt încurajați să opteze pentru prima variantă, deși marea majoritate optează pentru a doua variantă. Pentru participare la conferințe naționale/internaționale există fonduri necesare, studenții putând să aplice în baza unei lucrări care trebuie prezentată în prealabil în fața comunității științifice a institutelor. Majoritatea reușește să acceseze aceste fonduri, cel puțin o dată pe an. Nu există conceptul de pile, cumetrii și relații (infamul PCR românesc), cercetătorii preferând să își aleagă studenții cei mai buni din pool-ul existent pentru a-i forma în domeniului lor de cercetare, evitându-se în felul acesta fenomenul de “inbreeding” științific care și în cercetare, ca și în viața normală, duce la organisme neviabile (a se vedea nepotismul cronic din instituțiile românești). Rezultatul este bineînțeles un sistem sănătos, care produce excelență (mult doritele premii Nobel) și absolvenți care reușesc să obțină poziții excelente atât în Mexic cât și SUA, Australia, Japonia sau Europa. 

b) La nivel de cercetare, în Mexic există o organizație principală care oferă call-uri științifice (CONACyT), dar avem posibilitatea să aplicăm și la granturi de cercetare oferite de Universitatea Națională. Cele 2 posibilități, sunt similare în ceea ce privește procesul de evaluare, care se caracterizează prin transparentă, obiectivitate și profesionalism. Comisiile de evaluare se schimbă periodic, pentru a evita corupția și conflictele de interese. O ultimă directivă prevede ca evaluatorii să fie aleși exclusiv din străinătate, în general din țări care nu au colaborări intense cu Mexicul. În România, pe moment, acest proces de evaluare se pare că necesită o restructurare din temelii, este complet disfuncțional. 

Există un program activ de repatriere a tinerilor plecați cu burse (acordate fie de statul mexican, fie de organizații din străinătate), de recunoaștere și reintegrare, care asigură reîmprospătarea permanentă a sistemului de învățământ superior/cercetare. 

Oferta de programe științifice este mare, de la call-uri pentru visiting professors pe sistem de schimb academic și/sau an sabatic, până la call-uri mari pentru laboratoare naționale și infrastructură de cercetare de top. Acest sistem este destul de predictibil și stabil, bazat în cea mai mare parte pe rezultatele cercetării. Evident, nu este un sistem perfect, dar cel puțin există mai multe posibilități de finanțare care să te ajute să dezvolți o idee de cercetare. În țară, sistemul de granturi oferit este extrem de limitat, foarte imprevizibil și este greu ca un cercetător să poată să găsească o finanțare robustă și, în primul rând, bazată pe rezultate bune. De fapt, am observat că nu are nicio importantă dacă un cercetător reușește performanța de a publica în Nature/Science/PNAS/Cells etc. Un ISI proceedings, sau o lucrare într-un Springer Volume plătit cu câteva mii de euro (ca să se publice ușor, la grămadă, lucrări necitite de mai nimeni), valorează la fel cu un Nature/Science/PNAS/Cells la evaluări. Singurul program serios, bazat strict pe performanță, pe care România îl oferă la ora actuală, este cel legat de premierea rezultatelor cercetării. Acest program este foarte bun și încurajator. În Mexic nu avem un asemenea program. 

SUA: în Statele Unite am beneficiat de un postdoctoral scholarship la Caltech, care după cum știți, este o instituție de cercetare 100% privată, extrem de competitivă și cu rezultate remarcabile în cercetare. Aici, singurul lucru care contează este excelența în cercetare. Pe scurt, articole în reviste cotate ISI cu factor H cât mai mare. Fără BDI, fără ISI proceedings, fără volume plătite, etc.. Este singurul criteriu, iar finanțarea pe care o primește fiecare laborator depinde strict de acest lucru.   

Cercetătorii au acces și la diverse surse de finanțare, ca de exemplu agenția națională (National Science Foundation) asigurând o bună parte din aceste surse, dar cu o rată de succes destul de limitată (sub 10% în Științele Pământului de exemplu). Evaluatorii sunt în principal din străinătate dar și din Statele Unite, și se pune un accent deosebit pe ideile originale, spiritul critic și performanța academică demonstrată. 

Desigur, pot să adaug că a trebuit să constat cu durere, că atunci când am ajuns în Mexic, ca să nu mai vorbesc atunci când am ajuns la Caltech (în 2003 lansau rover-ul marțian Opportunity), aceștia erau situați nu numai peste ocean, dar și undeva într-un viitor de neatins pentru România, unde majoritatea cursurilor erau (și încă sunt!) la nivelul anilor ’65.  

M.M.A. : Bănuim că mai sunt lucruri care te țin legat de țară. Te-ai gândit vreodată să te repatriezi? În ce condiții ai face acest lucru? 

V.C.M: Sigur, bănuiți bine. Nu am emigrat niciodată, nu am renunțat la cetățenia română și mi-am dorit întotdeauna să mă întorc în România. 
 

În prezent, există 3 ordine emise în decembrie 2016 de către Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, ultimele 2 dintre acestea fiind, din păcate, ignorate în general de către instituțiile românești. Aceste ordine au fost date presupun pentru pregătirea și facilitarea procesului de repatriere și reintegrare a cercetătorilor români din străinătate: 

– ORDINUL nr. 5923/2016, referitor la recunoașterea diplomei de doctor și a titlului de doctor în științe sau într-un domeniu profesional, obținute în străinătate. Punerea în aplicare se face prin intermediul Centrului Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED), printr-un procedeu simplu și transparent. Idea este că funcționează, poate un pic lent, dar funcționează. 

– ORDINUL Nr. 5922/2016 din 6 decembrie 2016, prin care în mod teoretic se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, a funcțiilor didactice din învățământul universitar obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate; 

– ORDINUL Nr. 5921/2016 din 6 decembrie 2016, prin care, tot în mod teoretic, se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, respectiv instituțiile organizatoare de studii universitare de doctorat din România, a calității de conducător de doctorat obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate. 

Din păcate, ultimele 2 ordine sunt în general ignorate, deoarece executarea lor nu se realizează la nivel ministerial ca în cazul recunoașterii automate a diplomelor de doctorat ci se lasă la latitudinea instituțiilor “receptoare”: universități, institute ale Academiei Române sau INCD-uri. Se ajunge la situații de neconceput, în care profesori cu mare experiență, cu publicații în Nature sau Science și/sau cu factor de impact H semnificativ sunt umiliți prin oferirea unor posturi de conferențiar, lector sau chiar de inginer (!), pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea și să treacă prin “raiul” generat și întreținut de către cei rămăși și care în mod evident și verificabil i-a dus pe locurile “fruntașe” din clasamentele internaționale. 

Așa cum spuneam mai devreme, sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații). S-a ajuns până la formarea în interiorul organizațiilor de cercetare a unor adevărate clanuri reprezentate prin familii cu influență puternică. În momentul de față, dacă un cercetător/profesor din străinătate reușește performanța să intre în sistemul de cercetare românesc, va fi imediat ținta unor atacuri din partea acestora. Devine imediat persona non-grata. Se observă și un fenomen acut de endogamie (imbreeding), prin lăsarea moștenire a pozițiilor din universități, copiilor și altor rude mai mult sau mai puțin apropiate. Mai dureros este că cei implicați percep situația ca pe ceva normal și o perpetuează. Situatii în care șefi de catedră cu factor de impact h=1 (!) îți judecă cazul sunt destul de frecvente. 

Acum, am să încerc să răspund la următoarea întrebare: “În ce condiții ai face acest lucru?” Bazându-mă în primul rând pe experiența din ultimii 10 ani cu sistemul de cercetare românesc, un program coerent de repatriere trebuie să conțină: 

 1) Modificarea ORDINULUI Nr. 5922/2016 și a ORDINULUI Nr. 5921/2016, astfel încât aplicarea acestora să se realizeze la nivel ministerial, prin intermediul unor organizații similare CNRED-ului. Altfel, se limitează accesul cercetătorilor din străinătate la concursurile pentru posturile de conducere ale instituțiilor de cercetare sau în procesul de formare a tinerilor cercetători prin programele actuale ale școlilor doctorale.

 a) Oferirea poziției de CS1 sau profesor direct de către Ministerul Cercetării, trebuie să se aplice colegilor care sunt seniori sau profesori în cadrul instituțiilor de cercetare de prestigiu, și care au un număr mare de ani (>10) lucrând în cercetare, evident cu un bun nivel științific (de exemplu h>15 sau în funcție de domeniul de activitate).  În momentul de față, acest lucru NU poate să fie lăsat la latitudinea conducerii instituției de cercetare în care se dorește integrarea. De ce? Pt. că în România, instituțiile de cercetare sunt dominate de sistemul PCR. Dacă se va scoate un post la concurs, imediat sistemul PCR se activează și o să-și favorizeze candidatul preferat. Și încă un lucru important: cercetătorii seniori sau profesorii care doresc să aplice la un viitor program de repatriere nu or să accepte să treacă printr-un sistem de tenure, care să includă 3-5 ani de probă, și apoi să li se scoată postul la concurs. 

 b) Recunoașterea de către Minister a dreptului de a conduce teze de Master și PhD (abilitarea). Dacă se lasă acest lucru la latitudinea directorilor școlilor doctorale, atunci aici vom avea de a face cu un eșec imediat. Foarte puține școli doctorale respectă și aplică acest ordin și în general este necesar acceptul directorilor școlilor doctorale. Această ultimă barieră trebuie eliminată complet. În momentul de față, intrarea într-o școală doctorală pentru un cercetător din afară este un lucru extrem de greu. Multe școli doctorale refuză cercetători de bun nivel din teama că profesorii autohtoni își vor pierde studenții. 

 2) Un start-up package: acest pachet o să-mi ofere posibilitatea să îmi creez în țară infrastructura de cercetare necesară. Poate să fie un start-up package pe 3 ani, atractiv, cu finanțare adecvată, și cu raportare debirocratizata și centrată pe ceea ce este absolut esențial (de ex. publicații în reviste ISI cu impact mare) și nu raportare la fiecare 3-4 luni în care eventual trebuie să explic unor birocrați cum am redactat un articol care eventual este și publicat într-o revistă de impact (să nu radeți, dar mi s-a cerut acest lucru la un moment dat: raport privind redactarea asticolului ISI, că și cum articolul în sine nu ar fi fost suficient). 

3) Crearea unor condiții de cercetare adecvate în instituția în care doresc să mă integrez. Această condiție merge mână în mână cu procesul de relansare a sistemulului de cercetare românesc. În acest sens, un prim pas este reprezentat de îndepărtarea din posturile cheie a tuturor celor care au intrat în sistemul de cercetare pe sistemul PCR! Ca să nu mai vorbesc de cei care au plagiat, ajungând în acest fel de multe ori la conducerea unor universități mari. Aici, probabil Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltări Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) ar trebui să aibă un rol proactiv și să aibă putere decizională, nelăsând sub nicio formă decizia de demitere în cazul de plagiat sau de încălcare a altor coduri de etică, la latitudinea consiliilor interne ale instituțiilor afectate. Dacă ești numit prin decizie ministerială pe un post de conducere, ar trebui să fii demis tot printr-o decizie ministerială. 

M.M.A.: Ai încercat vreodată să penetrezi acest sistem închistat/consangvinizat românesc? Ai încercat să te repatriezi pe o poziție de cercetător în sistemul românesc de cercetare?  

V.C.M: Sigur. Am început acest proces încă din 2009, când am pregătit un proiect de cercetare specific pentru experții din străinătate cu o instituție din cadrul Academiei Române. Proiectul a fost finanțat 100% și s-a derulat începând cu vara lui 2010. Atunci am sperat că o să mă întorc în țară și m-am dedicat proiectului cu foarte multă seriozitate, dar din păcate nu am primit nicio ofertă după terminarea acestuia. Mai mult, am solicitat în repetate rânduri o posibilă integrare în institutul respectiv, dar nu s-a concretizat în nimic.  Acest lucru s-a produs deoarece ministerul nu a prevăzut de la început în call obligativitatea instituției gazdă de a oferi o poziție de cercetător după finalizarea proiectului, măcar pentru directorul de proiect, lăsându-i complet descoperiți pe cercetători și bineînțeles, la cheremul directorilor de instituții. 

A doua încercare a fost în 2016 când am fost ales membru în Consiliul Național de Etică. Tocmai când începusem serios analiza dosarelor de plagiat, Consiliul a fost desființat abuziv de către fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. 

Am mai avut o încercare de integrare tot în 2017 în cadrul unui INCD, care s-a terminat bineînțeles tot cu un eșec. Mi s-a spus că sunt anumite persoane care stau la coadă de mult timp pentru o poziție de CS1 și care sunt înspăimântate de sosirea “străinilor”, așa că mi s-a oferit extraordinara posibilitate de susținere a unui examen pentru ocuparea postului de inginer, pe care bineînțeles am refuzat-o. Chiar m-am mirat că nu mi s-a oferit fabuloasa poziție de femeie de servici. Mi s-a sugerat chiar și posibilitatea de scoatere a unui post CS1 la concurs condiționată de publicarea unui articol în Nature sau Science. 

Anul acesta am mai făcut câteva încercări, dar și acestea s-au terminat absolut previzibil. Printre acestea aș putea menționa și câteva încercări de a întra în sistemul școlilor doctorale. Bineînțeles că și în acest caz am primit, pe diverse motive, un refuz. Am încercat să candidez pentru o poziție inferioară poziției mele actuale și anume de lector universitar, iar reacția șefului de catedră (cu factor de impact 2 și 10 citări după 30 de ani de “activitate”) a fost absolut furibundă. 

Apoi, am mai încercat să candidez și pentru o poziție de director științific, bazată pe experiența pe care am acumulat-o în străinătate în conducerea și administrarea unui laborator național și a unor laboratoare universitare. Am prezentat și un plan de redresare instituțională, dar se pare că sistemul PCR e mai puternic decât orice logică și se sprijină pe o exacerbare a unui naționalism greșit interpretat și a unui fals patriotism. Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”. Oricum, ideea de bază este că există o grămadă de inși care și-au lăsat papornițele ca să își rezerve un loc la coadă, așa că noi, ăștia, “străinii”, nu avem nicio șansa în următorii 15 – 20 de ani, când biologic se vor duce. Din păcate ne vom duce și noi. 

Am mai observat ceva important: toate aceste încercări nereușite au un numitor comun: sistemul PCR este susținut de către  prezența în poziții de conducere a unor directori cu o “activitate foarte bogată” încă de dinainte de 1989, mulți dintre ei fără pregătirea necesară pentru a duce o conversație minimală la nivel profesional nu doar în limba engleză, dar chiar și în limba română. Evident, așa cum va imaginați, mulți dintre aceștia, într-un fel sau altul, au relații de rudenie cu cei care au fost foarte activi înainte de 1989. Din păcate, cei care sunt astăzi la timona sistemului de cercetare au un singur interes real: angajarea rudelor, pilelor, etc., și bineînțeles reangajarea celor care au ieșit la pensie, perpetuând în acest fel marasmul în care se zbate cercetarea românească, și, într-un mod absolut iresponsabil, aruncând cercetarea din România pe ultimele locuri din lume. În forma sa actuală, sistemul de cercetare românesc nu este pregătit să atragă și să rețină niciun cercetător  din afară, fie că este vorba de cei din diaspora, sau de cercetători din alte țări. 

O țară în care se vehiculează idei greșite despre cercetare (nu este bine să publici în Nature, Science, Cells ci trebuie să publici în proceedings ca să ieșim la număr) și etica (corupția, plagiatul, interbreedingul științific) sunt văzute ca normale nu are viitor din punct de vedere al cercetării. 

O țară în care se vehiculează idei ciudate despre cercetătorii din alte țări (japonezii aia nu sunt buni ingineri și tehnologic sunt la pământ, germanii habar nu au despre inginerie și arhitectură, americanii aia sunt niște fanteziști, etc.) nu are șanse de regenerare și de recuperare. 

O țara în care proprii fii, plecați la studii sunt văzuți și tratați ca niște trădători (diasporezi cum le place să ne spună la nivel mai înalt sau “aia” cum preferă să ni se adreseze la nivel mai jos), nu are viitor. Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele) atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc. 

Din păcate, această stare de fapt a fost foarte mult agravată în ultimii 3 ani, și este nevoie urgentă de repararea acestei greșeli majore, ale cărei consecințe și efecte negative se pot întinde pe o perioadă foarte mare de timp. Probabil adoptarea unor măsuri drastice, așa cum au fost cele aplicate în fosta Germanie de Est după căderea zidului Berlinului, chiar dacă sunt dureroase pe termen scurt, pe termen lung pot asigura generarea și menținerea unui sistem sănătos și eficient de cercetare.

PS: ați văzut premiile Academiei pe 2017, acordate în ceremonia solemnă pe 12 decembrie în 2019? Probabil merită un articol de sine stătător.  Îi lăsăm la o parte pe poeți și scriitori, pe actori, pe istorici, căci aici nu pot sa-mi dau cu presupusul. E mai mult o chestiune de preferințe personale.

Interviu cu Mihai Netea, câștigător ERC Consolidator Grant, membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Olanda

Doi Mici și un Anc continuă seria de interviuri cu cercetători români de top, avându-l ca invitat pe Mihai Netea (H index = 90, conform WoS), Profesor de Biologie Experimentală la Universitatea Radboud, Olanda. Mihai Netea a publicat în calitate de autor corespondent în reviste precum Science, Cell, Nature Medicine etc., este câștigător ERC Consolidator Grant, membru al KNAW, câștigător al „Nobelului Olandei” – „Spinoza Prize of the Netherlands Organization for Scientific Research”.

Am vorbit cu Mihai despre birocrația românească sufocantă, experții evaluatori din competițiile naționale, plagiat, lipsa de predictibilitate în finanțarea sistemului de cercetare românesc, despre ce procent ar trebui să investească statul în competiții de proiecte ș.a.m.d.

Transcrierea integrală a interviului este mai jos:

Continuă lectura „Interviu cu Mihai Netea, câștigător ERC Consolidator Grant, membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Olanda”

“In ce conditii te-ai intoarce in Romania?”

Cu cateva luni in urma, Mihai Miclaus mi-a sugerat sa scriu un scurt articol pentru blogul sau despre cercetare. L-am rugat sa-mi sugereze o tema, iar una din cele doua a fost “in ce conditii te-ai intoarce in Romania?” Inainte sa spun (nerafinat) ce-mi trece prin minte, iata cateva lucruri despre mine: sunt din Ardeal, am fost seful de promotie din 1990 la sectia de calculatoare a Facultatii de Automatica si Calculatoare a Politehnicii Timisoara, am lucrat sapte ani in aceasta facultate (preparator, asistent si sef de lucrari), mi-am sustinut doctoratul in calculatoare in 1997 la aceeasi universitate, intre septembrie 1997 si august 2000 am fost doctorand la University of Cincinnati, OH, in Departamentul de Electrical si Computer Engineering (ECE), mi-am sustinut doctoratul in ECE la University of Cincinnati in august 2000, si de atunci sunt angajat la Stony Brook University (State University of New York), unde am trecut succesiv prin Assistant Professor, Associate Professor with tenure in 2006 si Full Professor din 2014. Am avut proiecte de cercetare finantate federal de National Science Foundation si DARPA. Sunt evaluator ABET pentru programele de Computer Science. Am condus cincisprezece teze de doctorat, iar fostii mei studenti lucreaza la IBM, ARM, Brookhaven National Laboratories, Facebook, Google, Linkedin si in alte locuri.

Deci, “in ce conditii m-as intoarce acasa?” Raspunsul scurt este, in nici una. De fapt unul din cosmarele pe care le am cam o data pe an este ca sunt iarasi la Politehnica din Timisoara. Nu stiu care este procesul psihologic prin care subconstientul meu genereaza acest cosmar, dar dupa mai mult de douazeci de ani traiti in SUA imi este imposibil sa ma intorc in Romania: nu exista nici un loc unde as putea desfasura o activitate profesionala similara cu cea de aici, as fi practic eliminat de la foarte multe din oportunitatile americane de cercetare (federale sau cu industria), as avea de-a face cu destule probleme de infrastructura si logistica si care aici sunt rezolvate automat de universitate, multe din conexiunile mele academice ar dispare repede, asta fara sa pomenesc ca baietii mei s-au nascut aici si pentru ei acasa este Long Island si New York. De fapt, toate cazurile de profesori, pe care ii stiu ca s-au intors acasa (nu neaparat in Romania) dupa perioade extinse in SUA, sunt situatii in care respectivii au trecut spre management academic: decani sau rectori.

Revenind insa la intrebarea lui Mihai, am sa o reformulez in urmatoarea intrebare: “care sunt trei motive care-mi dau satisfactie in job-ul meu la universitate?”

Primul care-mi trece prin minte este ca am fost intotdeauna stimulat de teme de cercetare extrem, extrem de interesante. Ca doctorand, am lucrat la un proiect al Air Force Research Laboratory. Ei aveau de rezolvat o problema concreta si spinoasa cu electronica de ghidare pentru rachete si care trebuia migrata automat (prin software) de la tehnologia anilor 50 si 60 in cea a sfarsitului anilor 90. Pe cat de practic si concret, proiectul a introdus probleme stiintifice foarte interesante: optimizare neliniara si de structuri, modelare simbolica si translatare automate de-alungul unei ierarhii de abstractizare. In afara de publicatii si contactele academice, extrem de stimulanta a fost interactiunea permanenta cu cercetatorii de la Air Force Labs, care trebuiau sa evalueze posibilitatea de a folosi in practica metodele, softul si circuitele create de colegii mei si cu mine. Apoi, teme interesante de cercetare au aparut in permanenta: electronica in dimensiuni atomice, mecanisme de adaptare automata pentru performanta inalta, sisteme de calcul integrate cu procese fizice, machine learning avansat pentru diverse aplicatii. In prezent, sunt foarte interesat de cercetare la granite intre algoritmi si psihologie, sociologie si creativitate. Agentiile federale de finantare (NSF si DARPA) (prin calitatea profesionala foarte ridicata a celor care fac parte din aceste agentii)  nu doar gestioneaza fondurile de cercetare, dar sunt un motor important in articularea acestor teme de cercetare interesante si stimulante.

Al doilea motiv, care imi trece prin minte, este ca am avut prilejul sa ma maturizez (sa evoluez) profesional si ca om, fara sa intru in conflict acut cu generatiile mai tinere sau mai in varsta. Un lucru care nu mi-a placut niciodata in cei sapte ani lucrati la Politehnica din Timisoara a fost conflictul permanent intre cei tineri si cei din generatiile mai varstnice. Cei tineri ne simteam blocati in posturi minore, fara sa avem prilejul de a ne arata talentul si entuziasmul, cei seniori erau nemultumiti pentru ca nu erau respectati si meritele lor nerecunoscute. Prin comparatie, aici m-am transformat mereu profesional, “reinventandu-ma” cam la fiecare opt ani. Faptul ca acum ma ocup de probleme la granita intre algoritmi si stiinte sociale nu este intamplator, ci progresia incercarilor mele de a studia la inceput probleme de optimizare, apoi de a intelege ce aspecte cauzale si constrangeri fac aceste optimizari posibile si in fine cum se formeaza cauzalitatea si constrangerile la nivelul unei multimi de probleme si de agenti care le rezolva. Astfel, fiecare din noi isi parcurge propria lor traiectorie intelectuala, facuta posibil de mediul academic stimulant, competitiv, colegial, stabil si desigur placut.

In fine, al treilea motiv este acela ca ma simt util, ca munca mea serveste unui scop, ca produce ceva cu cap si coada. Am deseori senzatia ca fac parte dintr-un continuu format din studentii mei undergraduate si graduate, fostii mei studenti care acum lucreaza “in the real world”, colegii mei mai tineri, profesorii cu zece sau douazeci de ani mai in varsta ca mine (si care continua sa-mi dea sfaturi intelepte) si uneori chiar si elevii de liceu, care vin peste vara in laboratorul meu. Vad secventa de generatii, una dupa alta. Am incercat cu diverse ocazii sa “give back” locurilor unde m-am nascut si crescut (fostului meu liceu si facultate). Am observat insa ca orice activitate dureaza cam un an: dupa entuziasmul inceputului, lumea din tara isi pierde interesul si cand eu cred ca a venit momentul sa apasam pe acceleratie si sa trecem la o alta viteza, mi se spune ca prioritatile lor au devenit altele. Astfel, senzatia mea a fost mereu ca Romania nu are de fapt nevoie nici de mine, nici de expertiza mea si nici de experienta mea.

Fara sa am o solutie concreta la intrebarea lui Mihai Miclaus, inchei enumerand trei lucruri importante in cariera profesionala a fiecaruia: accesul la probleme si proiecte interesante, stimulante, legate de nevoi actuale pentru economie si societate; posibilitatea de a evolua si de a te implini functie de preocuparile si interesul fiecaruia; si certitudinea ca efortul tau nu este in zadar, ci produce ceva folositor cuiva.