România trântește ușa în nas laureaților premiilor Nobel

Nou (13 iunie): scrisoarea este acum publică aici.


Într-o scrisoare trimisă Nature, ce va apărea în ediția online de joi, 14 iunie, arătăm cum România a ajuns de râsul curcilor. Vorbim de Laserul de la Măgurele cu mândrie națională și aspirăm la statutul de „țară vestică” în domeniul cercetării, dar suntem de fapt singura țară  din acest eșalon care folosește exclusiv evaluatori români în competițiile de proiecte naționale. Expertiza unui laureat al premiului Nobel nu ar putea fi folosită în evaluarea proiectelor naționale pentru că deh, noi nu ne vindem țara! cum spuneam și în articolul precedent de pe blog. Asta presupunând că un nobelist ar avea timp și de noi…

Dacă totuși Înalta Poartă (adică Ministerul Cercetării și Inovării) ar vrea să-i acorde laureatului premiului Nobel onoarea de a evalua proiecte românești, acesta din urmă ar trebui să (i) învețe românește (pentru că proiectele sunt depuse în limba română); (ii) să meargă la șeful său (rector, director de institut etc.) și să-și ceară voie (adică să bifeze cerința meschină a Înaltei Porți cum că evaluatorii trebuie să aibă girul instituției gazdă); iar ulterior să (iii) încarce o declarație online pe site-ul „harta creierelor” (adică www.brainmap.ro) unde să scrie negru pe alb (și albastru – semnătura olografă) că nu a avut probleme etice și deontologice în ultimi 5 ani (atenție! 6 ani ar fi OK).

În scrisoarea din Nature punctăm această închistare a sistemului de cercetare românesc, condus de niște guvernanți cărora puțin le pasă ce înseamnă cercetarea de vârf la nivel mondial, fiind preocupați mai degrabă de cum să împartă ciolanul (banii puțini de la buget – 0,18% din PIB) clientelei politice și să se îndepărteze cât mai mult posibil de principiul „finanțarea urmează performanța”. Sperăm că cei ce vor citi scrisoarea și se vor întâlni ulterior cu românașii noștri neaoși din fruntea cercetării îi vor trage pe aceștia de mânecă (sau le vor da cu rigla peste degete) și le vor spune „așa nu!”. Să-i învețe câte ceva din Abecedarul modului în care se face cercetarea în lume și unde pe prima filă scrie că aceasta nu are granițe, măsuri restrictive precum utilizarea evaluatorilor naționali fiind antiștiințifice. Ce să mai vorbim de tâmpeniile acelea de declarații și învoiri de la șefu’…

3 comentarii la „România trântește ușa în nas laureaților premiilor Nobel”

  1. E admirabilă preocuparea pentru excelența științifică a foștilor mei colegi cercetători și participanți la competițiile de granturi de cercetare. Eu am renunțat la acest sport, tocmai din cauza calității evaluărilor (oare chiar s-a ținut cont de ele?! – Experiența mea de competitor și cea de evaluator în aceste competiții de alocare de resurse spune că, sub masca anonimatului evaluării, se găsesc soluții eficiente ca să nu ramână tocmai Agamiță Danadanache pe din afară). Dar acesta este un comentariu al unui “frustrat” (cum am fost de altfel etichetat la momentul potrivit). Haideți să privim problema obiectiv!
    Sunt câteva întrebări la care, răspunzând, se poate gasi soluția potrivită la aceasta problemă a meritocrației:
    1) Ce trebuie evaluat de către evaluatorii internationali: propunerea de proiect sau rezultatele proiectului (sau ale proiectelor anterioare)? Publicațiile în jurnale internaționale sunt luate în considerație consistent in evaluări, deci rezultatelele stiințifice precedente sunt evaluate de către savanți din lumea largă și intră în evaluarea propunerii de finanțare. Ramâne de evaluat (în engleză sau în română) o propunere de proiect, care este o poveste despre ceea ce trebuie făcut. Și povestea trebuie scrisă frumos (conteza la impresia generală), făra greșeli gramaticale (care aduc depunctarea – dovedit), cu desene frumos colorate (“o imagine face cat 1000 de cuvine” – recomandări cvasi-oficiale) și atât de succint încât nu poate să depășească 2 pagini (o condiție des întâlnită – formatul impus). Restul paginilor sunt dedicate activităților manageriale (planificare, cheltuieli s.a.m.d.). Ce ar fi fost să-l fi pus Titu Maiorescu pe Ion Creangă să scrie poveștile în limba engleză? E o întrebare.
    2) Din datele puse lor la dispoziție, sunt evaluatorii in măsură să afle dacă un proiect va avea succes? Aceasta ține de modelul mental cu privire la profilul cercetatorului de succes, de modelul mental cu privire la managementul potrivit și de modelul mental cu privire la domeniul stiințific în care se încadreaza problema. Punctajul la aceste modele este ponderat de schema de punctaj pe care o are evaluatorul la dispoziție. Această schema este ea însăși un model mental, concretizat (de către coordonatorii competiției de proiecte) în procente de punctaj alocate pe secțiuni . Nu ar fi mai puțin “magic” dacă aceste modele mentale ar fi modele concrete de date, bazate pe ceea ce a rezultat efectiv din multele competiții anterioare de granturi? A prezice succesul banilor alocați unui proiect ar deveni un procedeu științific și nu o sumă ponderată a unor impresii.
    3) Țin evaluatorii cont cu adevărat de schema de punctaj, sau notele pe secțiuni sunt generate de impresia lor de ansamblu? Sunt ei competenți să prognosticheze succesul unui proiect, sau profilul lor (atestat) de competență este de a evalua rezultatele stiințifice concrete?
    4) Este un model (chiar și mental), bazat pe succesul științific și managerial dovedit deja, capabil să prognosticheze succesul viitor al unui proiect? Dacă obstacolele administrative și tehnologice ajung într-un punct în care e nevoie de o schimbare de paradigmă pentru a le surmonta? Sigur că o schimbare majora cum a fost dispariția dinozaurilor nu se întâmplă des, dar e o trimitere bună (mai ales pentru biologi) ca să înțeleagă ce vreau să spun.
    5) Unde, în acest comentariu, am spus că întrebările și problemele menționate se referă doar la sistemul românesc de cercetare științifică? Cred că ar trebui depașită etapa sincronistă, iar cercetătorii (cei care au ramas în sistem după multiplele sesiuni de evaluare a competențelor lor) să încerce să se comporte ca o comunitate capabilă sa adere la valorile adevarate ale cercetării științifice, să critice modelele greșite (de oriunde ar veni ele), să obțina puterea de a se auto-administra și să încerce să nu mai aștepe judecata de valoare a unui “tătuc” /”mămică” (pentru cei care înțeleg cum e cu egalitatea de gen la noi), fie el și laureat Nobel .
    Cam atât era de spus (cred) din partea mea. Am mai spus-o, poate în alte cuvinte. Nu e cu mult diferit de ceea ce spune articolul la care atașez comentariul (da, e bine să nu ne izolăm de comunitatea stiințifică internațională), dar e altceva, e o invitație la a arăta cât de multe poate să rezolve o abordare științifică a unei probleme manageriale – managementul resurselor de cercetare.
    Ciprian Neagoe
    Doctor scientiarum humanarum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image