“In ce conditii te-ai intoarce in Romania?”

Cu cateva luni in urma, Mihai Miclaus mi-a sugerat sa scriu un scurt articol pentru blogul sau despre cercetare. L-am rugat sa-mi sugereze o tema, iar una din cele doua a fost “in ce conditii te-ai intoarce in Romania?” Inainte sa spun (nerafinat) ce-mi trece prin minte, iata cateva lucruri despre mine: sunt din Ardeal, am fost seful de promotie din 1990 la sectia de calculatoare a Facultatii de Automatica si Calculatoare a Politehnicii Timisoara, am lucrat sapte ani in aceasta facultate (preparator, asistent si sef de lucrari), mi-am sustinut doctoratul in calculatoare in 1997 la aceeasi universitate, intre septembrie 1997 si august 2000 am fost doctorand la University of Cincinnati, OH, in Departamentul de Electrical si Computer Engineering (ECE), mi-am sustinut doctoratul in ECE la University of Cincinnati in august 2000, si de atunci sunt angajat la Stony Brook University (State University of New York), unde am trecut succesiv prin Assistant Professor, Associate Professor with tenure in 2006 si Full Professor din 2014. Am avut proiecte de cercetare finantate federal de National Science Foundation si DARPA. Sunt evaluator ABET pentru programele de Computer Science. Am condus cincisprezece teze de doctorat, iar fostii mei studenti lucreaza la IBM, ARM, Brookhaven National Laboratories, Facebook, Google, Linkedin si in alte locuri.

Deci, “in ce conditii m-as intoarce acasa?” Raspunsul scurt este, in nici una. De fapt unul din cosmarele pe care le am cam o data pe an este ca sunt iarasi la Politehnica din Timisoara. Nu stiu care este procesul psihologic prin care subconstientul meu genereaza acest cosmar, dar dupa mai mult de douazeci de ani traiti in SUA imi este imposibil sa ma intorc in Romania: nu exista nici un loc unde as putea desfasura o activitate profesionala similara cu cea de aici, as fi practic eliminat de la foarte multe din oportunitatile americane de cercetare (federale sau cu industria), as avea de-a face cu destule probleme de infrastructura si logistica si care aici sunt rezolvate automat de universitate, multe din conexiunile mele academice ar dispare repede, asta fara sa pomenesc ca baietii mei s-au nascut aici si pentru ei acasa este Long Island si New York. De fapt, toate cazurile de profesori, pe care ii stiu ca s-au intors acasa (nu neaparat in Romania) dupa perioade extinse in SUA, sunt situatii in care respectivii au trecut spre management academic: decani sau rectori.

Revenind insa la intrebarea lui Mihai, am sa o reformulez in urmatoarea intrebare: “care sunt trei motive care-mi dau satisfactie in job-ul meu la universitate?”

Primul care-mi trece prin minte este ca am fost intotdeauna stimulat de teme de cercetare extrem, extrem de interesante. Ca doctorand, am lucrat la un proiect al Air Force Research Laboratory. Ei aveau de rezolvat o problema concreta si spinoasa cu electronica de ghidare pentru rachete si care trebuia migrata automat (prin software) de la tehnologia anilor 50 si 60 in cea a sfarsitului anilor 90. Pe cat de practic si concret, proiectul a introdus probleme stiintifice foarte interesante: optimizare neliniara si de structuri, modelare simbolica si translatare automate de-alungul unei ierarhii de abstractizare. In afara de publicatii si contactele academice, extrem de stimulanta a fost interactiunea permanenta cu cercetatorii de la Air Force Labs, care trebuiau sa evalueze posibilitatea de a folosi in practica metodele, softul si circuitele create de colegii mei si cu mine. Apoi, teme interesante de cercetare au aparut in permanenta: electronica in dimensiuni atomice, mecanisme de adaptare automata pentru performanta inalta, sisteme de calcul integrate cu procese fizice, machine learning avansat pentru diverse aplicatii. In prezent, sunt foarte interesat de cercetare la granite intre algoritmi si psihologie, sociologie si creativitate. Agentiile federale de finantare (NSF si DARPA) (prin calitatea profesionala foarte ridicata a celor care fac parte din aceste agentii)  nu doar gestioneaza fondurile de cercetare, dar sunt un motor important in articularea acestor teme de cercetare interesante si stimulante.

Al doilea motiv, care imi trece prin minte, este ca am avut prilejul sa ma maturizez (sa evoluez) profesional si ca om, fara sa intru in conflict acut cu generatiile mai tinere sau mai in varsta. Un lucru care nu mi-a placut niciodata in cei sapte ani lucrati la Politehnica din Timisoara a fost conflictul permanent intre cei tineri si cei din generatiile mai varstnice. Cei tineri ne simteam blocati in posturi minore, fara sa avem prilejul de a ne arata talentul si entuziasmul, cei seniori erau nemultumiti pentru ca nu erau respectati si meritele lor nerecunoscute. Prin comparatie, aici m-am transformat mereu profesional, “reinventandu-ma” cam la fiecare opt ani. Faptul ca acum ma ocup de probleme la granita intre algoritmi si stiinte sociale nu este intamplator, ci progresia incercarilor mele de a studia la inceput probleme de optimizare, apoi de a intelege ce aspecte cauzale si constrangeri fac aceste optimizari posibile si in fine cum se formeaza cauzalitatea si constrangerile la nivelul unei multimi de probleme si de agenti care le rezolva. Astfel, fiecare din noi isi parcurge propria lor traiectorie intelectuala, facuta posibil de mediul academic stimulant, competitiv, colegial, stabil si desigur placut.

In fine, al treilea motiv este acela ca ma simt util, ca munca mea serveste unui scop, ca produce ceva cu cap si coada. Am deseori senzatia ca fac parte dintr-un continuu format din studentii mei undergraduate si graduate, fostii mei studenti care acum lucreaza “in the real world”, colegii mei mai tineri, profesorii cu zece sau douazeci de ani mai in varsta ca mine (si care continua sa-mi dea sfaturi intelepte) si uneori chiar si elevii de liceu, care vin peste vara in laboratorul meu. Vad secventa de generatii, una dupa alta. Am incercat cu diverse ocazii sa “give back” locurilor unde m-am nascut si crescut (fostului meu liceu si facultate). Am observat insa ca orice activitate dureaza cam un an: dupa entuziasmul inceputului, lumea din tara isi pierde interesul si cand eu cred ca a venit momentul sa apasam pe acceleratie si sa trecem la o alta viteza, mi se spune ca prioritatile lor au devenit altele. Astfel, senzatia mea a fost mereu ca Romania nu are de fapt nevoie nici de mine, nici de expertiza mea si nici de experienta mea.

Fara sa am o solutie concreta la intrebarea lui Mihai Miclaus, inchei enumerand trei lucruri importante in cariera profesionala a fiecaruia: accesul la probleme si proiecte interesante, stimulante, legate de nevoi actuale pentru economie si societate; posibilitatea de a evolua si de a te implini functie de preocuparile si interesul fiecaruia; si certitudinea ca efortul tau nu este in zadar, ci produce ceva folositor cuiva.

Alex Doboli

Autor: Alex Doboli

Profesor în cadrul Departamentului Electrical and Computer Engineering, Stony Brook University, New York, SUA.

3 comentarii la „“In ce conditii te-ai intoarce in Romania?””

  1. Un român din străinătate pune în perspectivă problemele societății românești… pentru că aceasta refuză să le abordeze. Mulțumirea cu situația prezentă, adaptarea de tip ”supraviețuire în condițiile actuale” fără a examina posibilitățile, sau, în cazul în care sunt examinate, nu se acceptă eforturile de schimbare necesare pentru a evolua, toate sunt caracteristici paradigmatice pentru stagnarea socială a României..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image