Politica ușilor închise vs. „păsărică, mută-ți cuibul”

 M-am întors recent dintr-o vizită de lucru de două săptămâni la Universitatea din Groningen, Olanda, universitate de top 100 în lume (conform Academic Ranking of World Universities și THE World University Rankings).

În afara experienței mele de șapte ani în sistemul de cercetare din SUA (Universitatea Rutgers) am avut ocazia, după repatrierea din 2011, să „iau pulsul” sistemelor universitare/de cercetare din Elveția, China și Olanda în mobilități de șase luni, în cazul primei, două săptămâni pentru celelalte două și o scurtă incursiune de o săptămână în Franța.

La Universitatea din Groningen am dat peste o organizare inedită a spațiului, pe care am agreat-o imediat: sute de metri pătrați de birouri, fiecare cu câte două monitoare, într-un spațiu deschis, întins pe două etaje ale clădirii (acestea fiind destinate doar Departamentului de Genetică). Niciun cercetător, fie el șef de departament, doctorand, postdoctorand etc. nu avea birou propriu, așezându-se la unul din birourile disponibile la un moment dat. Dacă pleci mai mult de 15 min oricine altcineva îți poate lua locul. Ai la dispoziție o aplicație care în baza unui senzor de presiune montat sub birouri îți spune ce birou este liber/ocupat. De aici și analogia din titlu cu jocul copilăriei, „păsărică, mută-ți cuibul”.

Cât de frumos! 250 de oameni ai Departamentului de Genetică într-o continuă mișcare și implicit interacțiune. Vezi politica „open office” a departamentului. Interacțiunea este și mai mult facilitată de existența unui spațiu destinat socializării la o cafea, masa de amiază etc. Acest spațiu este dotat cu automate de cafea/ceai, produsele fiind gratuite. O investiție atât de mică, dar cu atâtea beneficii la nivelul bunei dispoziții/stării de spirit a cercetătorilor.

Câteva camere special amenajate asigură cadrul necesar pentru video-conferințe și/sau ședințe de grup, fără a-i deranja pe cei din jur, aflați la birourile din spațiul deschis. Aceste spații sunt folosite la capacitate maximă. Spre exemplu, fiecare student doctorand are de făcut o prezentare în fața colegilor o dată la trei săptămâni. Prezentările sunt fie în cadrul întâlnirilor de departament, fie a celor de grup de cercetare, fie sub forma Journal Club. Apropos de Journal Club: liderul de grup propune 6 articole științifice de ultimă oră pe care doi studenți doctoranzi le studiază și fac un rezumat pentru fiecare, toate fiind prezentate colegilor. Apoi se votează cele mai importante două, care vor fi prezentate în detaliu în cadrul unei întâlniri ulterioare de către cei doi studenți doctoranzi.

Și ca să închei cu Universitatea din Groningen, limba engleză este la ea acasă. Cum altfel într-un mediu academic, mai ales într-o țară ca Olanda, unde șoferul de taxi și cel de autobuz sau vânzătoarea îți vorbesc o engleză cum mulți dintre absolvenții de facultate din România nu o fac.

În Elveția (Universitatea din Berna) săptămânal sunt ședințe de laborator (în limba engleză), „coffee break”-ul de ora 15:30 e sfântă, iar ușa șefului/liderului de grup e tot timpul deschisă (când se întâmplă să fie închisă, știi că are treabă importantă de făcut). După program sunt chiar campionate de töggeli, unde cercetătorii își mai descarcă nervii pe „al treilea reviewer”, pe vectorul de clonare care nu vrea să-i accepte segmentul de ADN, pe șef etc.

În China am vizitat 3 centre universitare din Hangzhou (Universitatea Zhejiang), Beijing (Universitatea Agricolă a Chinei) și Shanghai (o filială a Academiei de Știință a Chinei). La fel, ușa biroului liderului de grup era tot timpul deschisă, spațiile de lucru mari, deschise și ele, iar ședințele de grup erau în engleză.

Despre SUA doar atât vreau să spun: ușa șefului era de asemenea tot timpul deschisă, dar nu intrai să-l deranjezi pentru lucruri mărunte; pentru asta îi scriai un email, chiar dacă biroul lui era la 5 m de al tău. Îți răspundea el când își termina ideea din articolul pe care-l scria sau după ce trimitea grantul la competiția deschisă de NSF (National Science Foundation). Happy hour-urile erau și ele prezente, uneori chiar și sâmbăta, când se întâmpla ca jumătate din membrii laboratorului să fie la muncă.

Ahhh, ce viață dom’le! Pauze de cafea, ore vesele, câte un articol științific discutat din când în când, campionate de töggeli etc. Și totuși când mai fac și știință? De comparat cu ei la capitolul producție științifică nici nu poate fi vorba!

De ce oare? Păi să ne uităm un pic în jur. Vă scriu acest articol de la un birou cu numărul de inventar inscripționat cu vopsea uleioasă pe o latură. Numărul de inventar face trimitere la un institut de cercetare înființat în 1958. Dacă ies pe coridoarele întunecate, de care mă ferește o ușă închisă făcută din placaj (știți voi ușile acelea din blocurile făcute înainte de ’89…), mă lovesc de dulapuri de metal inscripționate cu aceeași vopsea uleioasă (poate chiar cu număr de inventar anterior momentului 1958), iar din când în când mai arde un neon pe care nu a apucat să-l stingă portarul (îmbrăcat în halat gri), pentru a face economie.

Este doar un exemplu, din păcate nu singular, despre cum stau lucrurile la noi. Mi se va spune că prea sună à la Bacovia toată povestea asta. Prea aduce a decrepitudine. Da, așa e, am exagerat intenționat, scoțând în evidență doar aspectele negative, denaturând probabil realitatea; realitate care include și perspective pozitive, pentru că altfel nu v-aș scrie de la acest birou. Viza de SUA e valabilă încă 8 ani, oricum.

Revenind la titlul articolului: în timp ce în vest și (atenție!) în est este încurajată internaționalizarea cercetării și o interacțiune cât mai strânsă între cercetători, noi folosim evaluatori autohtoni pentru proiectele de cercetare, care sunt scrise în limba română (vezi ultima competiție de proiecte organizată de MCI – PCCDI), ușile birourilor ne sunt închise (să nu ne tragă curentul, probabil), iar MCI lansează granturi pentru tinerii olimpici prin care vrea să-i lege de glie ani buni (minim patru) imediat după terminarea facultății, în loc să-i încurajeze să iasă din țară, să exploreze, să acumuleze cunoaștere și ulterior să-i încurajeze să se reîntoarcă.

Ce putem face? Putem începe cu propunerile făcute în articolul nostru de blog „Costul performanței în cercetare: 70 de milioane euro anual”. În același timp ar fi de dorit să ne schimbăm mentalitatea prin îmbrățișarea principiului enunțat atât de bine de Louis Pasteur: “Science knows no country, because knowledge belongs to humanity, and is the torch which illuminates the world.”. Dar noi suntem preocupați la nivel de societate de problema „statului paralel”…

1 comentariu la „Politica ușilor închise vs. „păsărică, mută-ți cuibul””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image