Românie plai de dor, cercetarea-i sub covor … sau de ce nu mă atrage repatrierea

Pentru a evita orice acuzație de ipocrizie, și pentru a clarifica punctul meu de vedere, încep prin a descrie încercările mele de a resuscita cercetarea științifică în România, după care am să îmi exprim opinia privitor la starea de fapt.

Aș fi vrut să încep cu „Acuz”, omagiu adus lui Emile Zola, însă din păcate nu pot acuza doar o persoană sau o instituție publică. Acuzații sunt cei care, fiind în măsura să îmbunătățească situația, au ales să încurajeze mediocritatea; să elimine competiția pe bază de merit, și să favorizeze sistemul balcanic de „pile, cunoștințe și relații”. Cu excepția ministrului Daniel Funeriu, și a consilierului său Răzvan Florian, mi-e teamă că lista acuzaților ar fi prea lungă… E ușor să acuzăm „sistemul” și „societatea”, cu sau fără aluzie la sechelele comunismului, dar realitatea este că aceste acuzații se aplică oamenilor care alcătuiesc sistemul. De la miniștri și consilierii lor, la parlamentari și rectori, inclusiv profesorii universitari. De ce? Pentru că au avut această răspunderea colectivă, de a reforma sistemul de finanțare și de promovare. Au ales să încurajeze mediocritatea, nu excelența. Petre Frangopol a scris cărți pe această temă.

Încercări la care am participat direct:

  1. În 1992 am predat primul curs de modelare moleculară din România, în cadrul Școlii de vară de la Timișoara.
  2. În 1992 am adus aparatură de cercetare, donată de Universitatea din Utrecht (Olanda), pentru laboratorul de Fiziologie din Timișoara.
  3. În 1994 am adus, din SUA, 140 kg cărți și reviste, tot pentru Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara.
  4. În perioada 1996-2002, am predat primul curs de proiectare moleculară a medicamentelor, la Universitatea de Vest din Timișoara. În această perioadă, am contribuit la educația și formarea a 5 generații de studenți, masterat chimie.
  5. În 1996 am compus, redactat și organizat publicarea unei „Scrisori deschise”, adresată președintelui Ion Iliescu, și Guvernului României, prin care atrăgeam atenția asupra faptului că cercetarea științifică în România e în derivă. Scrisoarea a fost semnată de George Palade, de 2 vice-președinți ai Academiei Române, Alexandru T. Balaban și Ionel Haiduc, și de mulți colegi și prieteni de-ai mei, care lucrează în străinătate.
  6. În 1997 am organizat donarea unei stații grafice (calculator de performanță) Silicon Graphics, împreună cu software cu licență legală, pentru UVT, din partea companiei farmaceutice Astra Hässle AB (azi, AstraZeneca), din Suedia. Softul a fost donat de firma Tripos Inc. (azi, Certara), din SUA.
  7. Tot în 1997, cu ajutorul lui Cezar Ungurenașu, am incercat să introducem o reformă a legii învățământului, prin senatorul Petru Caraman. Fără
    succes.
  8. În 1998 am organizat donarea a 10 calculatoare personale (Pentium II, plus monitoare și tastaturi), împreună cu software Microsoft Windows 3.1 cu licență legală, pentru UVT, tot din partea companiei farmaceutice Astra Hässle AB (Suedia).
  9. În 1999 am publicat cartea „Introducere în proiectarea moleculară a medicamentului”, editura Mirton, Timișoara, prima carte de acest gen din România.
  10. În perioada 1997-2001, am scris numeroase articole pe tema cercetării. Majoritatea au apărut în ziarul timișorean „Prima Oră”, unde am avut rubrica săptămânală „Deșteaptă-te române!”, dar și în Dilema (împreună cu Șerban Costa). Aceste articole au fost colectate în volumul „De veghe în cercetarea românească”, editura Mirton, Timișoara, 2001.
  11. În 2000, am participat la conferința „Diaspora”, organizată de Sandra Pralong la Palatul Cotroceni. Atunci l-am cunoscut pe Liviu Giosan. Liviu, împreună cu Răzvan Florian și cu mine (din Suedia) am pus bazele Asociației Ad Astra, asociația cercetătorilor români de pretutindeni. Cred că se poate spune, fără exagerare, că asociația Ad Astra a avut un impact pozitiv, nu doar pe plan național, în ceea ce privește cercetătorii din România.
  12. În perioada 2002-2005, am redactat numere speciale pentru revista Ad Astra, și am organizat un concurs de eseuri pe tema „De ce (nu) m-aș întoarce acasă”, relaționat repatrierii cercetătorilor români.
  13. În 2002, cu ajutor din partea academicianului Alexandru Balaban, i-am luat un interviu profesorului Palade, pe atunci singurul laureat Nobel de origine română. Pe scurt, viitorul cercetării științifice nu este național, ci fără granițe. Tot în 2002, am fost numit profesor universitar (prin ordin al ministrului) la UVT. Deci, cele scrise aici nu sunt motivate de gelozie…
  14. În perioada 2010-2015, am organizat cursuri de informatică translațională la Universitatea de medicină și farmacie din Timișoara.
  15. În 2010, am semnat acte la notariat pentru a deveni membru fondator al societății Alumnus, UMFT. Nu a avut niciun efect, Alumnus este fără ecou, fără dinți, și fără sprijin local. Deși am mulți colegi din străinătate care ar fi dispuși să sprijine financiar Alma mater.
  16. În 2016, am participat la conferința „Diaspora”, organizată de UVT cu sprijinul președintelui României, Klaus Iohannis.
  17. În 2017, am participat la conferința Stop Cancer, organizată de Paul Doru (oncolog la New York) sub patronajul președinției.

Cititorule, ai ajuns până aici din 2 motive: ai sărit peste introducere, sau ai fost curios. Oricum, ceea ce am vrut să scriu mai sus se poate rezuma în felul următor: vreme de aproape 25 de ani, mi-am dedicat parte din timp, și din bani, ca să contribui direct la îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață pentru cercetătorii din România.

Revin la mediocritatea din cercetare: cu puține excepții, calitatea și nivelul cercetării științifice din România rămâne … sub covor. Precum gunoiul, bugetul de stat pentru cercetarea științifică este trecut sub preș. Nu contează că există angajamente semnate de guvern, pentru aderarea la comunitatea europeană. Nu contează că avem oameni capabili, educați și inteligenți, gata să facă muncă de calitate.

Finanțarea este pe baze clientelare. Majoritatea tinerilor nu știu să aplice pentru granturi, sunt prost plătiți, au șefi incompetenti, iar finanțatorul nu are interes să-i ajute. Deficitul bugetar duce la lipsă de interes, la scăderea numărului de publicații științifice, și implicit la scăderea calității acestora. E un cerc vicios, sau mai bine zis o spirală descendentă.

Majoritatea cercetătorilor se luptă cu lipsa banilor pentru materiale, consumabile, aparatură auxiliară; de salarii competitive pe plan european, nu poate fi vorba. Și-atunci, ce-i de făcut?!

Am scris, în Dilema și în „De veghe în cercetarea românească”, că minerii ies cu bâtele, cercetătorii cu pașapoartele. Cei care au curajul, sau cei care nu au stomac pentru sistem, iau drumul exilului. Cu siguranță, mulți dintre ei, ca mine, au undeva o sămânță de nădejde că, într-o bună zi, se vor repatria. Nimeni nu alege exilul pentru că nu își iubește țara. Dimpotrivă, cred că majoritatea celor plecați continuă, așa cum pot, să ajute. Colaborări, publicații în comun, conferințe științifice, aplicații pentru granturi, chiar scrisorile de recomandare și eforturile de-a-i educa pe cei tineri, sunt forme de ajutor.

Din păcate, eu unul am ajuns la concluzia că aceste eforturi, chiar dacă sunt de folos pe termen scurt, nu ajută pe termen lung, nu au impact la scară națională. Mediocritatea, sistemul clientelar, impostura și plagiatorii sunt în frunte. Minciuna stă cu regele la masă, în timp ce adevărul e ascuns sub preș. Nimeni nu vrea să vorbească despre dispariția tineretului performant…

După 25 de ani de încercări, după speranța momentului Funeriu/Florian, după ce plagiatorii dovediți au rămas în fruntea societății românești, am ajuns la concluzia că mediocritatea a învins. Pentru mine, a murit speranța. Nu mai am nicio iluzie că, într-o bună zi, voi reveni în România. Nici măcar post mortem.

Românilor, frați și surori, așa nu se mai poate. Inspirați-vă de la chinezi, de la italieni, de la americani sau de la marțieni – de la cine vreți voi. Dar e cazul să recunoaștem că cercetarea științifică este o prioritate națională; că fenomenul de „brain drain” este detrimental la scară largă, și că fără investiții masive, viitorul României rămâne ca și prezentul: furat.

Vreți o Românie puternică pentru urmașii voștri? Stopați mediocritatea, investiți în tinerii performanți, în cercetarea științifică, și puneți mână de la mână să reconstruiți Țara. Acum, pentru că niciodată este deja foarte aproape…

Tudor Oprea, MD PhD
Professor of Medicine and Chief, Translational Informatics Division
UNM School of Medicine
Albuquerque, NM 87131

6 comentarii la „Românie plai de dor, cercetarea-i sub covor … sau de ce nu mă atrage repatrierea”

  1. Nu te pune cu prostii – au mintea odihnita si gura mare. E greu sa le-o astupi cu argumente te vor invinge fara nici o oboseala pentru ca o varianta corecta sunt alte sute de variante gresite – ei le vor alege pe celelalte si vor castiga ca e democratie – se voteaza!
    Rezolvarea? Terminati scoala (medicina) si fugiti cat mai departe de tara asta unde munca si talentul nu au nici o valoare. Doar furaciunea si ticalosia.
    Le-am incercat si parcurs pe toate (inginer): facultate, doctorat, servici in cercetare, apoi la multinationala, in paralel firma cu evaziunea necesara si pot spune ca am dus-o viata buna dar mereu cu compromisul zonei gri (precum mita la medici) si sperand ca e numai ceva temporar si ca daca o sa cresc va fi alb.
    Pot spune ca nu se poate si NU MERITA! Iti furi caciula!

  2. Ca sa fii angajat al universității (sa predai studenților) trebuie sa fii cel puțin doctorand. Asa se face ca toate loazele ajung doctori în științe. La 10 pile se mai strecoară câte unul care intra la doctorat pe bune, dar când vrea sa facă munca I se comunica ca nu se poate, nu e cu ce, sau “scrie și tu ceva acolo, oricum nu conteaza”. Lucrările de doctorat din aceasta țară sunt în mare parte de râsul curcilor, iar doctorii care le-au scris habar nu au ce scrie în ele.
    Pe scurt, toată lumea care are grija de învățământ este ok cu situația actuala. Altfel cum mai iau profesorii șpagă pentru întrarea la doctorat, pentru ca viitorii doctori (a se citi “lectori pe la universitate”) sa ia și ei șpagă, la rândul lor, de la studenți?

  3. Se pare că este vorba despre o tendință generală, mai ales în țările sărace, printre care și România… Citiți despre experiența unui om de știință din India. Situația (jalnica) de acolo este surprinzător de asemănătoare cu cea din România.
    Daca aș fi înlocuit “India” cu “România” și aș fi tradus/adaptat textul în limba română, cred că puțini și-ar fi dat seama ca nu e scris de un român……

Dă-i un răspuns lui Gicuta Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image