Reintegrarea în sistemul de cercetare românesc, din perspectiva unui „înapoiat” de 6 ani

În urmă cu 3 ani vă împărtășeam impresiile personale după 3 ani de la reintegrarea în sistemul românesc de cercetare. De atunci lucrurile nu au evoluat mult, sau dacă au făcut-o, a fost în sens negativ (cu mici excepții).

Așadar, cum arată viața unui tânăr cercetător la 6 ani de la întoarcerea în țară? Viața unui „înapoiat” cum am ajuns să fim numiți sarcastic (și noi gustăm sarcasmul).

Pe scurt, este oglinda sistemului românesc de cercetare. Acesta poate fi echivalat cu un motor de Dacie (model vechi), care pornește numai dacă dai la camă. Iar cum datul la camă pare a fi sub demnitatea guvernanților noștri … motorul e pe cale să se gripeze.

În privința subsemnatului, și continuând în limbaj metaforic, cred că mi-a fost instalat un motor bun sub capotă în timpul celor 7 ani petrecuți în sistemul american de cercetare. Depinde de mine cum îl întrețin. Revenind în România am ales inevitabil să-l pun la greu, dar nu la greul cu care era obișnuit în timpul doctoratului ci la cel cauzat de deficiențele sistemului românesc de cercetare.

Uitându-mă în spate la cei 6 ani trecuți de la întoarcerea în România pot spune că am egalat producția științifică pe care am avut-o în timpul doctoratului, și anume 2x articole ca autor principal și 1x articole ca și co-autor, în reviste din top 25% din domeniu. Modestă producție, chiar dacă altele două, ca autor principal, sunt „pe țeavă”. Un mic plus este dat de faptul că pentru cele două publicate din România sunt autor corespondent, spre deosebire de cele din timpul doctoratului, unde sunt doar prim-autor, iar autorul de concepție este Dr. Joachim Messing.

Da, și în România se poate face cercetare, dar ești pe cont propriu într-o junglă guvernată de mișcare browniană. Numai așa poți califica repetatele schimbări legislative din domeniu, tăierile arbitrare ale bugetelor proiectelor deja contractate, perindarea miniștrilor și secretarilor de stat la butoanele cercetării din România, competiții de proiecte organizate în pripă, lipsite de tranparență ș.a.m.d..

Mă veți întreba ce s-a schimbat din 2014, când am scris articolul de mai sus, încoace. Să vedem:

  • Competițiile naționale de proiecte de cercetare s-au redus în frecvență, concomitent cu bugetul alocat unui proiect. De exemplu, un cercetător care și-a terminat doctoratul în 2013 nu a putut aplica pentru un proiect pe măsura pregătiri acestuia (în speță, proiect postdoctoral) decât în 2017, o competiție de acest gen fiind deschisă la finele lui 2016, după o pauză de 4 ani. De asemenea, proiectele de tip „Idei” nu mai sunt finanțate cu 1,3 milioane (cum erau în PN 2) ci cu 800.000 lei (în PN 3).
  • Bugetul UEFISCDI, instituția care împarte banii în cercetare cât de cât transparent, e în cădere liberă, scăzând de la aprox. 610 milioane în 2011 (când am revenit în țară) la 445 milioane în 2015, cu un ușor reviriment în 2016.
  • 2017 este un fiasco total: de la modificarea Strategiei Naționale de CDI (și aceasta făcută „pe genunchi” și aprobată/pusă în practică cu întârziere de aproape 2 ani) peste noapte prin includerea unui reactor nuclear experimental la Mioveni, la folosirea evaluatorilor autohtoni pentru competițiile de proiecte, unflarea artificială a bugetului cercetării cu credite de angajament, decapitarea principalelor consilii din subordinea Ministerului Cercetării și Inovării (MCI), numirea unui premier asupra căruia planează suspiciuni de plagiat în teza de doctorat, competiții lansate după 3-4 zile de consultare publică a Pachetului de informații și fără perioadă de contestații etc.

Lista de mai sus ar putea continua în același ton, dar haideți totuși să dau și câteva exemple pozitive:

  • Recunoașterea diplomelor (de doctor) se face mai rapid decât în trecut. Dacă pentru mine a durat cam opt luni, acum Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED) emite o decizie în termen de 30 de zile.
  • Criteriile pentru acordarea titlului de Conf/Prof și respectiv CS II/CS I pun cât de cât accentul pe recunoașterea internațională a candidatului (cel puțin la Comisia de Biologie a Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU)).
  • Trebuie remarcată încercarea din 2016 de numire a unor membri de valoare în Consiliul Național al Cercetării Științifice (CNCS), CNATDCU și în Consiliul Național de Etică (CNE); rapid anihilată anul acesta cum arătam mai sus. Apropos de procesul de selecție a membrilor CNE am scris câteva impresii aici, în calitate de fost membru în comitetul de selecție.
  • Stimulente fiscale, reprezentate de scutirea de impozitul pe venit în cercetare, nu sunt deloc de neglijat. Dar și cu acestea a fost de furcă, inițial guvernanții crezând de cuviință să aplice măsura doar pentru proiectele de cercetare aplicativă, cercetarea fundamentală fiind un fel de oaie neagră, că tot e la modă oaia (dovadă de neînțelegere, din partea guvernanților, a mecanismelor cercetării și a interconectivității celor două componente, fundamentală și aplicativă).

Ce a rămas la fel?

Aici se potrivește de minune un citat din Mihai Eminescu (Glossă):
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate […]

  • Sistemul de cercetare (și academic, în general) a rămas puternic închistat și consangvinizat. Cum altfel, având același statut al cercetătorului, din 2003, cu piedicile sale, care nu permit deschiderea spre resursa umană internațională (nici măcar spre cercetători români din diaspora).
  • Se păstrează lipsa de transparență în privința alocării banilor publici prin MCI. Spre exemplu, UEFISCDI, instituția care coordonează majoritatea competițiilor naționale de proiecte, gestionează aprox. 25% din bugetul MCI. Un procent relativ egal se cheltuie pe Institutele Naționale de Cercetare-Dezvoltare (INCD), prin așa-numitul program Nucleu. Despre acesta și INCD-uri, în general, cred că trebuie să rezerv(ăm) însă (cel puțin) un articol, pentru că e de scris! Oricum, rămân cei 50% la capitolul „altele”. Pentru un ochi neavizat această categorie este o vastă nebuloasă.
  • Institutele de cercetare ale Academiei Române continuă să fie neevaluate, la fel ca și INCD-urile. Evaluările acestora din urmă, făcute în 2011 cu experți internaționali, s-au rătăcit prin ceva sertar la Minister, iar de cele făcute în pripă de Colegiu Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare (CCCDI) în 2015 nu mai zic nimic… (eventual în articolul dedicat INCD-urilor).
  • Școlile doctorale nu sunt evaluate și sunt lăsate să producă doctori pe bandă rulantă, la kilogram (similar cu problema INCD-urilor de mai sus, atâta doar că diferă produsul final).

Motivul pentru care am enumerat toate problemele de mai sus (am spicuit doar; nu este nicidecum o analiză profundă) este pentru că acestea conturează climatul în care cercetătorii își desfășoară activitatea în România.

Continuând povestea mea, de unde am lăsat-o în 2014:

Vă spuneam că tocmai câștigasem un proiect împreună cu fostul meu coleg de laborator din SUA, Dr. Rémy Bruggmann și urma să petrec șase luni în cadrul grupului lui de cercetare, la Universitatea din Berna. Au fost șase luni productive, concretizate printr-o publicație de impact. Dar mai presus de această publicație, am avut ocazia să intru în lumea bioinformaticii, domeniu care începe să aibă o pondere din ce în ce mai mare în preocupările mele științifice. Bioinformatica, pe lângă faptul că mă atrage, dându-mi posibilitatea să jonglez cu seturi mari de date, mă ferește de fluctuațiile mediului instabil de cercetare al României. Dar axarea exclusivă pe bioinformatică ar include o doză de egoism din partea mea și ar însemna să renunț la dezideratul de a avea propriul grup de cercetare aici în România, la INCD pentru Științe Biologice, Cluj-Napoca.

Prin urmare, povestea porumbului continuă:

  1. În 2015 am semnat un nou contract de finanțare, în urma câștigării unei competiții de tip „Tinere Echipe”, folosind porumbul ca model experimental. Rezultatele obținute aici, coroborate cu cele din Elveția, mi-au deschis ușa spre o prezentare orală la cea mai titrată conferință din domeniul nostru de activitate: Maize Genetics Conference (2016). Și asta înseamnă mult pentru un tânăr cercetător, mai ales în contextul în care te lupți pentru cele 15 minute din programul conferinței cu nume grele din întreaga lume.
  2. Un alt capitol din povestea porumbului s-a deschis anul acesta, odată cu vizita de două săptămâni pe care am făcut-o în China, unde m-am întâlnit cu cinci foști colegi de laborator din SUA, și ei „înapoiați”. Am avut trei prezentări ale rezultatelor noastre: în Hangzhou (la Universitatea cu același nume, a treia cea mai mare din China), în Beijing (la Universitatea Agricolă Chineză) și în Shanghai (Academia Chineză de Știință). M-am întors în România nu doar cu bucuria revederii colegilor și prietenilor mei dar și cu determinarea de a forma un consorțiu din mai multe instituții din România, China, Elveția și Franța în vederea unei aplicații comune la fondurile de cercetare ale Uniunii Europene, prin programul Orizont 2020. Din păcate șansa nu a fost de partea noastră, Ministerul Cercetării din China hotărând să aloce bani doar pentru consorții deja formate în anii anteriori, nu și celor nou-formate. Cu toate acestea, am hotărât să continuăm colaborările în plan individual, cu cei cinci colegi. Într-o primă fază vom încerca interconectarea liniilor de porumb românești cu cele chinezești și obținerea de hibrizi competitivi în ambele țări.
  3. Luna aceasta am semnat un alt contract de finanțare, în urma aprobării de către Minister a listei de rezervă cu proiecte de tip PED (Proiect Experimental Demonstrativ). (Și despre PED-urile acestea este de discutat într-un articol viitor) În cadrul acestui proiect vom pune pe harta internațională a ameliorării porumbului încă 250 de linii românești, adițional celor 90 deja prelucrate în cadrul proiectului ZEAHYBR, încheiat în 2016. Genotiparea acestor linii ne va permite să generăm noi hibrizi de porumb, folosind cultivare autohtone, având caracteristici superioare celor deja existenți.

Toate aceste preocupări ale mele în genetica/genomica porumbului nu ar fi posibile fără sprijinul colaboratorilor mei de la Stațiunea Agricolă Turda, cărora le mulțumesc încă o dată pentru ajutorul și încrederea acordate.

În paralel cu cercetările de genetica/genomica porumbului am continuat să-mi dezvolt interesul în ecologia moleculară a plantelor și, mai nou, am decis să mă înclin asupra geneticii medicale. În ambele cazuri îmi folosesc cunoștințele din domeniul bioinformaticii, colaborând cu cercetători din cadrul mai multor instituții românești, precum și din afara țării (Franța și respectiv Olanda).

Aceste două preocupări secundare pot deveni în viitor ariile mele principale de interes. Spun asta cu un ochi râzând și cu unul plângând. Râzând pentru că în ambele cazuri mă atrage subiectul, plângând pentru că datorită instabilității din sistemul de cercetare românesc trebuie să aloci timp pentru a-ți dezvolta astfel de interese „tip-mugur”, luând din timpul pe care ai putea să-l folosești pentru a clădi pe temelia pusă în timpul doctoratului.

În încheiere voi răspunde din nou celor două întrebări de la finalul articolului din 2014:

„Te-ai mai întoarce?” Răspunsul este asemnănător cu cel dat atunci: „Nu. Cel puţin nu în următorii 2-3 ani”, atâta doar că aș înlocui 2-3 cu 3-4. Spun asta în contextul în care la începutul anului acesta am simțit cel mai puternic imbold, de la întoarcere încoace, de a pleca din nou din țară.

„Regreţi că te-ai întors?” Răspunsul rămâne „Nu”. Chiar și cu acel imbold de care vă spuneam anterior, bucuriile de care am avut și am parte în plan familial cimentează acest „Nu”. În plus, ambițiile și combativitatea fiecăruia joacă un rol primordial în luarea unei decizii de a te întoarce în România. Dacă speri că te vei întoarce și vei fi în măsură să păstrezi ștacheta sus, ca în vest, vei regreta întoarcerea. Dacă te întorci pregătit de luptă cu sistemul, te vei bucura de fiecare reușită și vei câștiga din ce în ce mai multă forță și încredere în sine, pe principiul lui Nietzsche: „ce nu te omoară, te face mai puternic”.

6 comentarii la „Reintegrarea în sistemul de cercetare românesc, din perspectiva unui „înapoiat” de 6 ani”

  1. Salut inițiativa voastră de a ne împărtăși experiența din cercetarea din România. Mi-ar plăcea dacă am avea și o platformă în care să putem comunica în ambele direcții – cercetători din România, cu cercetătorii de pe alte meleaguri. Astfel, am putea găsi interese de cercetare comune!
    Referitor la experiențele prezentate în blog, aș vrea în primul rând să vă felicit pentru articolele excepționale și mi-ar plăcea să vă descrieți și rezultatele, într-un alt blog, pentru a trezi și interesul publicului larg.
    Mult spor în continuare!

  2. Mihai,
    Din pacate exemplele pozitive sunt neglijabile comparativ cu cate lucruri au involuat si care creaza probleme grave in sistem si un regres care ar trebui sa ne puna pe ganduri (sperie cred ca e cuvantul potrivit).

    1. Apropos de involuție: de analizat „urgența” Ordonanțelor de Urgență care au cauzat cea mai mare parte a acesteia (folosind ca punct de referință Legea Educației Naționale din 2011, care a fost incontestabil un pas în față, chiar dacă a avut deficiențe), prin prisma constituționalității lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Enter Captcha Here : *

Reload Image