Cercetarea românească – creșterea și descreșterea ei
Articol al unuia din cei 3 autori ai blogului
Mihai Miclăuș a vorbit azi la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”, despre cercetarea din România. Interviul integral poate fi accesat mai jos:
Mai multe detalii despre emisiunea de azi, pe pagina Radio România Cultural, aici.
Porumbul a fost domesticit acum ~ 9.000 de ani în regiunea Rio Balsas din Mexic. Domesticirea a constat în selectarea de către om a plantelor care produceau mai puțini știuleți (dar mai mari) și erau mai puțin ramificate. Ambele modificări au la bază mutații în două gene din genomul porumbului numite teosinte branched1 (tb1) – responsabilă de reducerea gradului de ramificare – și respectiv teosinte glume architecture1 (tga1) – responsabilă pentru schimbarea structurii bobului, dintr-unul pietros, greu digerabil, în bobul actual.
Porumbul modern, domesticit, s-a răspândit rapid în toată lumea, fiind introdus în Europa de către Cristofor Columb la sfârșit de sec. XV.
Povestea porumbului românesc este veche de câteva secole, fiind începută în sec. al XVII-lea. În tot acest interval el a suferit modificări la nivelul genomului și a trecut prin zeci și sute de cicluri de selecție pe care omul le-a făcut pentru a avea porumbul dorit, fie pentru a i se coace cât mai repede, fie pentru a avea producție mare, fie pentru culoarea portocalie a mălaiului, fie pentru a crește în zona montană etc.
Relativ recent biologia moleculară a început să joace un rol hotărâtor în programele de ameliorare pentru porumb. Într-un proiect de cercetare pe care-l voi implementa împreună cu colaboratorii mei începând cu acest an vom descifra informația criptată la nivelul ADN-ului la 2.000 de linii de porumb pentru a-i înțelege povestea: cum a ajuns pe teritoriul țării noastre, cum se înrudește cu „familiile” internaționale și ce-i conferă unicitatea. Informația obținută este similară unei colecții de amprente digitale. Cu alte cuvinte, vom investiga genomul a 2.000 de linii de porumb în 8.000.000 de locuri. Este ca și cum ai amprenta un om la cele 5 degete ale mâinii, dar noi vom amprenta 8 milioane de „degete” pentru fiecare din cele 2.000 de linii. Continuă lectura „ADN-ul porumbului românesc criptează povești vechi de secole”
M-am întors recent dintr-o vizită de lucru de două săptămâni la Universitatea din Groningen, Olanda, universitate de top 100 în lume (conform Academic Ranking of World Universities și THE World University Rankings).
În afara experienței mele de șapte ani în sistemul de cercetare din SUA (Universitatea Rutgers) am avut ocazia, după repatrierea din 2011, să „iau pulsul” sistemelor universitare/de cercetare din Elveția, China și Olanda în mobilități de șase luni, în cazul primei, două săptămâni pentru celelalte două și o scurtă incursiune de o săptămână în Franța.
La Universitatea din Groningen am dat peste o organizare inedită a spațiului, pe care am agreat-o imediat: sute de metri pătrați de birouri, fiecare cu câte două monitoare, într-un spațiu deschis, întins pe două etaje ale clădirii (acestea fiind destinate doar Departamentului de Genetică). Niciun cercetător, fie el șef de departament, doctorand, postdoctorand etc. nu avea birou propriu, așezându-se la unul din birourile disponibile la un moment dat. Dacă pleci mai mult de 15 min oricine altcineva îți poate lua locul. Ai la dispoziție o aplicație care în baza unui senzor de presiune montat sub birouri îți spune ce birou este liber/ocupat. De aici și analogia din titlu cu jocul copilăriei, „păsărică, mută-ți cuibul”.
Cât de frumos! 250 de oameni ai Departamentului de Genetică într-o continuă mișcare și implicit interacțiune. Vezi politica „open office” a departamentului. Interacțiunea este și mai mult facilitată de existența unui spațiu destinat socializării la o cafea, masa de amiază etc. Acest spațiu este dotat cu automate de cafea/ceai, produsele fiind gratuite. O investiție atât de mică, dar cu atâtea beneficii la nivelul bunei dispoziții/stării de spirit a cercetătorilor.
Câteva camere special amenajate asigură cadrul necesar pentru video-conferințe și/sau ședințe de grup, fără a-i deranja pe cei din jur, aflați la birourile din spațiul deschis. Aceste spații sunt folosite la capacitate maximă. Spre exemplu, fiecare student doctorand are de făcut o prezentare în fața colegilor o dată la trei săptămâni. Prezentările sunt fie în cadrul întâlnirilor de departament, fie a celor de grup de cercetare, fie sub forma Journal Club. Apropos de Journal Club: liderul de grup propune 6 articole științifice de ultimă oră pe care doi studenți doctoranzi le studiază și fac un rezumat pentru fiecare, toate fiind prezentate colegilor. Apoi se votează cele mai importante două, care vor fi prezentate în detaliu în cadrul unei întâlniri ulterioare de către cei doi studenți doctoranzi.
Și ca să închei cu Universitatea din Groningen, limba engleză este la ea acasă. Cum altfel într-un mediu academic, mai ales într-o țară ca Olanda, unde șoferul de taxi și cel de autobuz sau vânzătoarea îți vorbesc o engleză cum mulți dintre absolvenții de facultate din România nu o fac.
În Elveția (Universitatea din Berna) săptămânal sunt ședințe de laborator (în limba engleză), „coffee break”-ul de ora 15:30 e sfântă, iar ușa șefului/liderului de grup e tot timpul deschisă (când se întâmplă să fie închisă, știi că are treabă importantă de făcut). După program sunt chiar campionate de töggeli, unde cercetătorii își mai descarcă nervii pe „al treilea reviewer”, pe vectorul de clonare care nu vrea să-i accepte segmentul de ADN, pe șef etc.
În China am vizitat 3 centre universitare din Hangzhou (Universitatea Zhejiang), Beijing (Universitatea Agricolă a Chinei) și Shanghai (o filială a Academiei de Știință a Chinei). La fel, ușa biroului liderului de grup era tot timpul deschisă, spațiile de lucru mari, deschise și ele, iar ședințele de grup erau în engleză.
Despre SUA doar atât vreau să spun: ușa șefului era de asemenea tot timpul deschisă, dar nu intrai să-l deranjezi pentru lucruri mărunte; pentru asta îi scriai un email, chiar dacă biroul lui era la 5 m de al tău. Îți răspundea el când își termina ideea din articolul pe care-l scria sau după ce trimitea grantul la competiția deschisă de NSF (National Science Foundation). Happy hour-urile erau și ele prezente, uneori chiar și sâmbăta, când se întâmpla ca jumătate din membrii laboratorului să fie la muncă.
Ahhh, ce viață dom’le! Pauze de cafea, ore vesele, câte un articol științific discutat din când în când, campionate de töggeli etc. Și totuși când mai fac și știință? De comparat cu ei la capitolul producție științifică nici nu poate fi vorba!
De ce oare? Păi să ne uităm un pic în jur. Vă scriu acest articol de la un birou cu numărul de inventar inscripționat cu vopsea uleioasă pe o latură. Numărul de inventar face trimitere la un institut de cercetare înființat în 1958. Dacă ies pe coridoarele întunecate, de care mă ferește o ușă închisă făcută din placaj (știți voi ușile acelea din blocurile făcute înainte de ’89…), mă lovesc de dulapuri de metal inscripționate cu aceeași vopsea uleioasă (poate chiar cu număr de inventar anterior momentului 1958), iar din când în când mai arde un neon pe care nu a apucat să-l stingă portarul (îmbrăcat în halat gri), pentru a face economie.
Este doar un exemplu, din păcate nu singular, despre cum stau lucrurile la noi. Mi se va spune că prea sună à la Bacovia toată povestea asta. Prea aduce a decrepitudine. Da, așa e, am exagerat intenționat, scoțând în evidență doar aspectele negative, denaturând probabil realitatea; realitate care include și perspective pozitive, pentru că altfel nu v-aș scrie de la acest birou. Viza de SUA e valabilă încă 8 ani, oricum.
Revenind la titlul articolului: în timp ce în vest și (atenție!) în est este încurajată internaționalizarea cercetării și o interacțiune cât mai strânsă între cercetători, noi folosim evaluatori autohtoni pentru proiectele de cercetare, care sunt scrise în limba română (vezi ultima competiție de proiecte organizată de MCI – PCCDI), ușile birourilor ne sunt închise (să nu ne tragă curentul, probabil), iar MCI lansează granturi pentru tinerii olimpici prin care vrea să-i lege de glie ani buni (minim patru) imediat după terminarea facultății, în loc să-i încurajeze să iasă din țară, să exploreze, să acumuleze cunoaștere și ulterior să-i încurajeze să se reîntoarcă.
Ce putem face? Putem începe cu propunerile făcute în articolul nostru de blog „Costul performanței în cercetare: 70 de milioane euro anual”. În același timp ar fi de dorit să ne schimbăm mentalitatea prin îmbrățișarea principiului enunțat atât de bine de Louis Pasteur: “Science knows no country, because knowledge belongs to humanity, and is the torch which illuminates the world.”. Dar noi suntem preocupați la nivel de societate de problema „statului paralel”…
De-a lungul celor unsprezece ani petrecuti in strainatate, dintre care sapte in USA si patru in Germania, carora le-au urmat 6 ani in Romania, am reusit sa inteleg cateva diferente dintre modul in care se construieste o cariera in cercetare in Romania comparativ cu statele vestice. Acestea se explica prin mentalitatea noastra diferita si ele fac ca in Romania sa existe foarte putine grupuri performante la nivel international. Explicatia este una simpla: sistemul de cercetare romanesc nu este bazat pe competitivitate si meritocratie.
În urmă cu 3 ani vă împărtășeam impresiile personale după 3 ani de la reintegrarea în sistemul românesc de cercetare. De atunci lucrurile nu au evoluat mult, sau dacă au făcut-o, a fost în sens negativ (cu mici excepții).
Așadar, cum arată viața unui tânăr cercetător la 6 ani de la întoarcerea în țară? Viața unui „înapoiat” cum am ajuns să fim numiți sarcastic (și noi gustăm sarcasmul).
Pe scurt, este oglinda sistemului românesc de cercetare. Acesta poate fi echivalat cu un motor de Dacie (model vechi), care pornește numai dacă dai la camă. Iar cum datul la camă pare a fi sub demnitatea guvernanților noștri … motorul e pe cale să se gripeze. Continuă lectura „Reintegrarea în sistemul de cercetare românesc, din perspectiva unui „înapoiat” de 6 ani”